1998, nr. 4 – Părintele Cosmovici

Părintele Cosmovici   Printr-o menire a sorţii (vestea trecerii dincolo a părintelui Cosmovici pri­mind-o în preziua tipăririi revistei), singurul spaţiu disponibil pentru a publica aceste rânduri a fost în pagina de recenzii… Părintele plecat dintre noi îşi continuă astfel, menirea de referinţă pe care cu viaţa însăşi a slujit-o: “Nu eu trăiesc în mine ci Cristos Isus…” Fiecare “staţiune” a trecerii sale pe pământ a fost o “ieşire din tipar”, din contingentare: celebrul avocat monden nu gustă plăcerea succesului nici atunci când devine ministru. Demisionează. Suportă cu stoicism foamea şi frigul pe frontul din Rusia, iar apoi acuzaţia de colaboraţionism cu nemţii: trei zile după căsătoria civilă este arestat. Eliberat după câteva luni, are doar răgazul căsătoriei religioase, pentru ca urmă­torii 18 ani de viaţă să-i petreacă în detenţie. Închisoarea terifiantă este “un timp al fericirii’ în care îşi descoperă vocaţia de preot şi trăieşte bucuria harurilor. Scrie cu gândul “Rozariul social”, “Manualul omului politic creştin”. Rămas fără un ochi şi avându-l pe celălalt slăbit, devine pictor, pe care specialiştii aveau să-l considere drept un artist al forţei coloristice. După ieşirea din închisoare, în 1964, va fi sfinţit preot greco-catolic (în 1969, la vârsta de 60 de ani). Acest “mare convertit al secolului 20”, fiu spiritual al Monseniorului Ghika, despre care ne-a lăsat o carte, “Mon­seniorul” şi portretul pictat, şi-a parcurs viaţa, la rândul său, sub semnul permanentei convertiri personale şi a convertirii semenilor prin forţa blândă a iubirii. Sub acelaşi semn îşi continuă, de dincolo, prezenţa printre noi.   MARINA FARA...

1997, nr. 22-23 – Calvarul ce duce la înviere

Calvarul ce duce la înviere 45 de ani de la arestarea Monseniorului Vladimir Ghika   «Expresia de rugăciune a Bisericii noastre, în memoria Monseniorului Ghika, este cea mai înaltă formă de închinare»: cu aceste cuvinte Arhi­episcopul loan Robu a început — la Biserica Sacre Coeur — comemorarea liturgică a Monseniorului Vladimir Ghika. A comemora un aniversar de la întemniţare (45 de ani) nu este ceva obişnuit. Dar acel moment tragic a însemnat pentru Monsenior începutul Calvarului care conducea la înviere în parfumul sfinţeniei. Arhiepiscopul a subliniat înaltul sens al preoţiei Mon­seniorului: «a slujit poporului lui Dum­nezeu cu multă demnitate şi simplitate, s-a lăsat condus de har, a primit lumină şi pe mulţi i-a luminat.» «Un fost paroh al meu mi-a povestit ultimele întâlniri cu Monseniorul Ghika în închisoare: stătea pe un prichici cu capul pe genunchi, era foarte bolnav. Dacă se scula, murmura cuvinte de rugăciune…» O coincidenţă sau mai mult decât atâta: comemorarea a avut loc în sărbătoarea Sfântului Albert cel Mare (15 noiembrie), păstor şi învăţător al Bisericii, care a zidit trupul mistic al lui Cristos în această lume. «Putem defini la fel viaţa Monseniorului Ghika, păstor şi învăţător care a zidit trupul mistic al Bisericii locale, prin apostolat, în suferinţă». Mărturiile au fost im­presionante, aducând chiar imagini noi din viaţa Mon­seniorului Ghika. Distinsul om de cultură Constantin Bălăceanu Stolnici a mărturisit că este cuprins de o adâncă e­moţie, aflându-se în această biserică la a căror construcţie şi sfinţire a asistat: era «un enfant de coeur» al Mon­seniorului. Îşi aminteşte că slujbele impresionau prin profunzimea lor, iar orice discuţie cu Monseniorul Ghika ducea spre profunzimi; când învăţa...

1997, nr. 4-5 – Ultimii preoți lazariști de la Sacre-Coeur

Ultimii preoţi lazaristi de la «Sacre-Coeur»   În urmă cu 40 de ani, în dimineaţa zilei de 9 februarie 1957, Capela «Sacre-Coeur» — de lângă stabilimentul de sănătate «Saint Vincent de Paul» — şi casa parohială care aparţinea preoţilor lazarişti au fost închise de autorităţile comuniste. Era o dimineaţă de duminică; au fost arestaţi parohul François van der Jonckheyd (lazarist) şi preotul Francisc Diarian, împreună cu credincioşii veniţi la Sfânta Liturghie. Alţi credincioşi, care tocmai soseau la Biserică, au fost alungaţi. Biserica era înconjurată de poliţie. Deşi Monseniorul Vladimir Ghika, stâlpul comunităţii noastre parohiale şi însufleţitorul marii opere de caritate de la Saint Vincent de Paul,fusese întemnițat în noiembrie 1952 și murise în închisoarea de la Jilava la 17 mai 1954, viaţa parohială era încă intensă în anii aceia. Eram o mare familie, foarte unită, plină de credinţă şi… încă de speranţă, în ciuda mersului evenimentelor. După ce Capela a fost definitiv închisă, pentru comunitatea noastră parohială a început o viaţă a «Bisericii tăcerii». Am continuat să sperăm pentru că aveam în faţă sacrificiul plin de dăruire al preoţilor noştri şi al multor prieteni. OANA SECELEANU   Părintele Georges Schorung a fost un mare prieten al României. Până la sfârşitul vieţii a căutat să păstreze vie în mintea şi inimile tuturor din străinătate dragostea pentru români. A luptat pentru aceasta prin scris, prin contacte personale. A căutat orice putea ajuta ideea românismului şi apărarea ei. Întâlnirile cu persoane din ţară erau pentru el o bucurie nespusă şi ocazia unor aduceri aminte foarte scumpe. Din puţinul pe care “îl avea trimitea aproape tot în România, folosindu-se de orice ocazie. De...

1997, nr. 3 – Surorile Sf. Vincențiu de Paul

Surorile Sf. Vincențiu de Paul   La 26 martie 1949 părăseau ţara cele nouă surori străine în frunte cu sora supe­rioară Soize. Surorile române rămâneau în nesiguranţa timpului, apoi în plină pri­goană. Asupra nepre­ţuitei opere sociale şi de cultură de la aşeză­mântul «Sfântul Vincenţiu de Paul» avea să se aştearnă o lungă şi dureroasă tăcere. Cu jumătate de veac în urmă, la 15 martie 1947, se sărbătoreau 25 de ani de activitate ai sanatoriului «Sfântul Vincenţiu de Paul». Cu acea ocazie, în cadrul unei festivităţi solemne, Marie Augustine Soize, su­perioara din România a ordinului, era decorată cu Legiunea de Onoare şi Co­roana României. Sora Soize a avut marele merit de a fi creat, cu un spirit de iniţiativă ieşit din comun, muncă intensă şi mare devotament, toate clădirile acelui aşezământ, existente şi în zilele noastre. Clădirile erau cuprinse între patru străzi: Şoseaua Jianu, str. Căpitan Demetriad, Str. Ing. Pangratti şi str. Muzeul Zambaccian. La începutul anului 1949, sanatoriul şi spitalul au fost naţionalizate. În incinta lor a fost instalat Institutul de Endocrinologie «Dr. C. I. Parhon».   Soeur Soize…   Primele trei surori ale Sfântului Vincenţiu de Paul şi Sfintei Louise de Marillac, conduse de sora superioară Pucci, au sosit la Bucureşti la 6 mai 1906, aduse în ţară de Monseniorul Vladimir Ghika, sprijinit de Curtea Regală şi de nume sonore ale vremii. Surorile vincenti­ne s-au instalat foarte mo­dest, lângă Gara de Nord, pe Calea Griviţei. O lună mai târziu deschideau un dis­pensar sub direcţia Prof. dr. Paulescu, despre care mon­seniorul Ghika spunea că este «unul dintre sufletele cele mai sincere şi mai eficient creştine». Surorile s-au mutat apoi,...

1997, nr. 2 – M-am făcut catolic ca să fiu un mai bun ortodox

M-am făcut catolic ca să fiu un mai bun ortodox Prinţul Vladimir Ghika Am auzit aceste cuvinte ale Monsenio­rului Ghika cu mai mulţi ani în urmă de la părintele Eugen Sârbu din Bucureşti. Ulterior, am aflat că Vladimir Ghika, deşi născut în Biserica ortodoxă (1873 la Constantinopol) şi de neam domnesc, s-a făcut catolic în 1902 la Roma, iar la vârsta de 50 de ani a fost hirotonit preot catolic la Paris. Totuşi, în felul lui de a gândi a rămas oriental — era mai mult intuitiv, simbolic şi nu atât discursiv sau raţional. De asemenea, am aflat că era un bun cunoscător al filosofiei scolastice şi al teologiei Sfântului Toma de Aquino, prieten cu Garrigou-Lagrange şi Jacques Maritain, că a dus o viaţă de sfinţenie în sărăcie. Întâlnirea cu el însemna conver­tirea la Dumnezeu şi la Biserica catolică. Bun cunoscător al omului, remarca totdeauna detaliul esenţial şi arăta oricui căuta Adevărul drumul cel bun. Dar, din păcate pentru noi şi din fericire pentru el, a sfârşit-o rău: a murit de frig, foame şi bătăi, în puşcăria de la Jilava, după mărturia unor colegi de celulă, în mai 1954. Acum se odihneşte aşteptând învierea în Cimitirul Bellu ortodox din Bucureşti. Pentru faptele, scrierile şi intuiţiile sale religioase — promovarea laicilor în Biserică, credinţa în eficacitatea decisivă a sacramentelor pentru viaţa Bisericii, în special a preoţiei şi a căsătoriei etc, este considerat un adevărat apostol al secolului XX. Dar, poate fi considerat actual şi din punctul de vedere care ne interesează aici, anume cel al relaţiilor dintre Biserica catolică şi cea ortodoxă. Itinerariul vieţii sale ne face să ne întrebăm:...

1996, nr. 23-24 – Crăciunul … înainte de război. Oana Seceleanu

Crăciunul… înainte de război     Trebuie recunoscut că Dumnezeu a săvârşit o adevărată minune, permiţând ca nu toate casele din zestrea Bucureştilor cu parfum de mic Paris să fie deposedate de propriul suflet. Adică de familiile care le-au însufleţit personalitatea. Şi mai trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acele binecuvântate pivniţe în care şi-au găsit salvarea scrisori, jurnale, cărţi, fotografii, într-un cuvânt, istorie. Nu este greu să observăm că, în epoca aceea minunată în care existenţa familiei figura în ordinea firescului (nu se concepea altfel), iar membrii săi erau iubiţi pentru simplul fapt că existau, timpul se construia liturgic. Doamna Oana Seceleanu îşi aminteşte mereu cu emoţie acei ani «uriaşi» pentru viaţa noastră spirituală şi culturală, evocând cu volubilitate şi nostalgie chipuri şi momente care au făcut istorie: Monseniorul Ghika, episcopii şi preoţii Bisericii care aveau să primească martiriul, persoanele de la Curtea Regală, Nicu Minovici (unul dintre cei trei fraţi celebri, acesta fiind întemeietorul Serviciului public de Salvare), Nicolae Iorga… dar nu ne propunem să le înfăţişăm, nici măcar să le enumerăm aici (ar necesita spaţiul unor cărţi)… Reţinem, însă, remarca doamnei Oana Seceleanu că întâmplările acelea, întâlnirile cu aceşti oameni evocă o viaţă rânduită în ierarhia valorilor care au construit o civilizaţie solidă, bogată din punct de vedere spiritual. Amănuntele sunt esenţiale. De exemplu, remarcă doamna Oana Seceleanu, pe bună dreptate, micile vacanţe de trei zile, ale Paştelui şi Crăciunului, erau rânduite pentru unitatea familiei. O.S. De «Sf Dumitru» se «deschidea casa». Începeau sărbătorile. Curăţenia generală, tocmai isprăvită, lăsa în urmă mirosurile tari, specifice, cărora avea să li se adauge, parfumul puternic şi proaspăt al crizantemelor....