cop_monseniorulAcest volum este constituit din două părţi distincte: Monseniorul, cu amintiri din viaţa lui Vladimir Ghika (mai ales în perioada 1939-1954), şi Appels de Dieu, cu o selecţie de 850 de gânduri inedite ale Monseniorului Ghika, scrise în limba franceză. De fapt, în Monseniorul sunt descrise întâmplări polarizate în jurul convertirii şi formării spirituale ale unui singur suflet.

Monseniorul: amintiri din viaţa lui Vladimir Ghika (perioada 1939-1954), urmate de Appels de Dieu: 850 de gânduri inedite (în limba franceză) ale Monseniorului Ghica, îngrijite de Horia Cosmovici. Bucureşti, 1996.

Prezentăm aici prima parte a cărţii, Monseniorul: amintiri din viaţa lui Vladimir Ghika, oferită de Emanuel Cosmovici.

CUVÂNT ÎNAINTE

Acest volum este constituit din două părţi distincte:
– «MONSENIORUL» – amintiri din viaţa lui Vladimir Ghika (mai ales perioada 1939-1954) şi
– «APPELS DE DIEU» – o selecţie de 850 de gânduri inedite ale Monseniorului Ghika, scrise în limba franceză.

1. S-au tipărit până acum mai multe biografii ale lui Vladimir Ghika. Cu toate acestea, s-a scris puţin despre ultimii săi ani de viaţă petrecuţi în România. La 17 mai 1954 el murea în închisoarea Jilava.
Mi-am propus să consemnez numai întâmplări la care am participat direct, sau fapte povestite mie de Monsenior. De aici, concizia şi întinderea modestă a lucrării.
De fapt, în «MONSENIORUL» sunt descrise întâmplări polarizate în jurul convertirii şi formării spirituale ale unui singur suflet. Am încercat să nu vorbesc despre mine, dar nu s-a putut. Am fost obligat să o fac, şi pentru aceasta cer scuze.
Câteva capitole din lucrare au apărut în revista «Verbum», a Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti. În volumul de faţă public forma definitivă.
Am avut dificultăţi în ceea ce priveşte titlul.
Obosisem în căutări sterile. Într-una din zile am primit răspunsul în mod cu totul neaşteptat. A venit la mine un bun prieten care dorea să viziteze mormântul lui Vladimir Ghika. Explicaţiile mele nu i-au prea folosit aşa că, ajuns la Cimitirul Bellu Ortodox, el a fost nevoit să caute.
Pentru început nu a găsit pe nimeni care să-l poată informa. La un moment dat, pe una din alei s-a apropiat o femeie care părea a fi o îngrijitoare a cimitirului. A oprit-o şi a întrebat-o:
– Vă rog, ştiţi cumva care sunt mormintele familiei Ghika?
Dialogul s-a legat:
– Care Ghika? Deoarece sunt mai multe morminte Ghika aici: Ion Ghika, Principele Ghika…
– Eu caut un preot.
-A! Pe Monseniorul! Păi l-au adus într-o cutie mică de lemn. Am fost şi eu de faţă şi am ajutat să se ducă lădiţa în care erau puse osemintele lui.
De aici, originea titlului, pe care-l consider inspirat chiar de Monsenior. Iar ceea ce a urmat a fost o confirmare a acestui gând. Prietenul meu, de religie ortodoxă, excelent inginer constructor, a continuat povestirea astfel: „Am găsit mormântul. Ce fericire şi ce pace am simţit!Din senin, am început să plâng. Nu mă mai puteam opri. Am trăit adevărata plinătate sufletească!”
De atunci el se duce mereu la mormântul Monseniorului şi-i duce flori. Mi-a spus, de altfel: „Tare mă simt bine acolo!”

2. Descoperirea gândurilor inedite ale Monseniorului Ghika, publicate aici sub titlul «APPELS DE DIEU», constituie o nebănuită surpriză, pe care doresc să o descriu mai pe larg.

Vladimir Ghika a publicat el însuşi gânduri în cele două ediţii (1923 şi 1936) ale volumului «Pensees pour la suite des jours».

La 16 ani după moartea lui apăreau în Franja noi gânduri editate de Yvonne Estienne în lucrarea «Derniers temoignages» (1970), emoţionant mesaj pentru cei care-l cunoscuseră pe Monsenior. Gândurile fuseseră înmânate editoarei de către fratele Monseniorului, prinţul Demetre Ghika. Yvonne Estienne a semnalat că ele erau scrise pe bileţele, mici bucăţi de hârtie decupate din foi mai mari sau din plicuri.

În 1984 urma să fie demolat un bloc de pe strada Mircea Vodă, din Bucureşti unde locuia doamna Sanda Bendorf Zaharia. Ea deţinea de la mama ei, Margareta Bendorf, o «comoară» de care nu îndrăznise să pomenească nimănui. Un mic geamantan plin cu bileţele scrise de Vladimir Ghika.
Au urmat zile de zbucium. Cui să le încredinţeze? Căci timpurile continuau să fie tulburi. Şi, deodată, amintindu-şi de legătura spirituală care mă legase de Monsenior, i-a venit în minte să mi le încredinţeze mie.
La primirea bileţelelor am rămas la fel de uimit ca şi Sanda Bendorf şi nu ştiam cum să-i mulţumesc. După 30 de ani Monseniorul ne trimitea un nou mesaj. Desigur că atunci când a trebuit să părăsească în câteva ore locuinţa de pe Bulevardul Dacia nr. 2 el a apucat să salveze bileţelele, încredinţându-le Margaretei Bendorf, în care avea deplină încredere. Margareta a murit în 1982, după o grea suferinţă pricinuită de un cancer facial. Abia după moartea ei, Sanda Bendorf a descoperit într-un dulap al mamei sale geamantanul, de care nu ştia nimic, şi a recunoscut imediat scrisul Monseniorului.

Au urmat zile de «salvare» a bileţelelor prin fotocopiere. Apoi le-am analizat pe toate şi am selectat 850 pentru publicare. Le-am sortat pe teme, iar temele le-am aşezat în ordine alfabetică.

Mai rămânea de rezolvat problema importantă a găsirii unui titlu. După mai mult timp de căutare, deschizând într-o zi portofelul, mi-a căzut pe podea un bileţel al Monseniorului pe care scria: «Appels de Dieu», ceea ce star traduce prin «Chemări ale lui Dumnezeu». Dintr-o dată mi s-a lămurit totul. Monseniorul îmi trimitea în mod providenţial şi titlul potrivit.
Public gândurile în limba franceză. Multe din ele sunt de fapt intraductibile. Mesajul lor trece prin geniul culturii franceze, învăluit fiind şi de misterul sufletului românesc.

3. S-au introdus în acest volum reproduceri ale unor gravuri după desene realizate de Vladimir Ghika în 1919. Gravate de Victor Jacquemin, desenele au fost tipărite în 1923 în lucrarea bibliofilă, astăzi de negăsit, «Intermedes de Talloires».
Talloires este o comună aflată la 12 km de Annecy, în Haute-Savoie. Într-o vilă din Talloires au avut loc mai multe dialoguri culturale între artişti prieteni. Cu acea ocazie, adevărat moment de destindere, au fost realizate şi desenele.
Sper ca farmecul lor să permită cititorului un acces mai direct în lumea spirituală, către care ne cheamă de fapt autorul.

Ar fi necesar să existe o biografie completă a lui Vladimir Ghika şi în limba română. În Franţa se află un fond foarte important de documente şi scrisori care îşi aşteaptă «lucrătorii».
Până atunci, pentru o minimă orientare, adaug în postfaţă o menţiune biografică redactată în 1923, pe scurt şi cu multă modestie, chiar de Vladimir Ghika.

Mulţumesc pe această cale doamnei Claude Laffore pentru îngrijirea textului în limba franceză. Mulţumesc copiilor mei, Mihaela şi Emanuel Cosmovici pentru ajutorul competent în realizarea acestei ediţii.

Horia Cosmovici
Bucureşti, 5 februarie 1996

 

I. PRIMA ÎNTÂLNIRE

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară a anului 1943. Intrasem de pe strada Paleologu pe strada Negustori. Un gard de lemn vechi, o grădină destul de mare, lăsată mai mult în îngrijirea naturii, care avea însă şi colţuri, ici şi colo, unde se vedea o timidă intervenţie a mâinii omeneşti, dar cu elanuri modeste. Mă întrebam cine poate fi proprietarul a ceva atât de rar şi de pitoresc, când, am zărit la umbra unui pom uriaş un şezlong ocupat. O fi desigur proprietarul, mi-am spus, şi, spre surprinderea mea, m-am auzit strigat pe nume de persoana din şezlong. Ba chiar mi-a făcut semn să intru şi să mă apropii. Bucurie mare. Era Mila Sbiera.
N-o mai văzusem de multă vreme. Fusese bolnavă, dar acum era restabilită, într-un fel de convalescenţă. Noi am avut întotdeauna să ne spunem multe, bineînţeles nu de categoria lui «Ce mai faci?»
Cu felul ei direct de a fi, m-a întrebat:
– L-ai văzut pe Monseniorul?
– Dar ăsta cine este?
– Cum cine? E Vladimir Ghika, una din marile figuri contemporane.
– Foarte bine, dar cum să-l văd?
– Te duci la el şi te prezinţi.
– Asta-i bună! Cum să te duci la un om în casă, fără să-l cunoşti?
– Aşa se duc toţi cei care-l vizitează. Ca să-ţi spun pe scurt, este un nepot al Domnitorului Grigore Ghika Vodă, trecut de la Biserica Ortodoxă la cea Catolică. Apoi s-a făcut preot, a călătorit în toată lumea, cunoscând personal aproape tot ce a fost mai reprezentativ ca scriitori, savanţi, oameni politici, regi, împăraţi, dar ce zic eu! Du-te şi ai să vezi!
– Bine, o să mă duc, o să mă duc.
Am răspuns astfel ca să scap de insistenţele Milei. Ea însă m-a simţit şi a revenit la atac:
– Da, dar să nu zici numai aşa. Să te duci! Profită că e în ţară. Asta este un lucru rar şi o ocazie unică. E de neiertat că nu ai fost până acum. Te rog, du-te, că nu o să-ţi pară rău. Primeşte în fiecare dimineaţă. De obicei deschide el personal uşa.
I-am promis că aşa voi face.

NU după multă vreme mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să mă duc. O vizită de acest gen nu mai făcusem până atunci. Dar ştiam că nu e de glumit cu Mila şi că mă va ţine sub control strict până va afla că am fost la Monseniorul.
Cred că nu a trecut o săptămână şi sunam la blocul de pe Bulevardul Dacia nr. 2, etajul 1, unde locuia Monseniorul, la fratele său Demetre Ghika. Mi-a deschis. Avea un surâs amabil şi blând, era într-o sutană modestă, cu o talie pe care nu izbutea s-o umple în întregime. De aceea, toate păreau să curgă puţin pe el.
Mi-a spus: „Poftiţi, vă rog!” Şi a pornit înaintea mea, cu pas mărunt, iar eu, după el.
Am fost puţin surprins de faptul că nu m-a întrebat mai întâi pe cine caut. O ştia oare din cauza felului în care m-am prezentat sau poate din cauza anumitor daruri speciale de a discerne dincolo de ceea ce e firesc pentru un om obişnuit?
Gândurile mi-au fost întrerupte când, după ce am intrat pe o uşă care fusese deschisă, m-am găsit în faţa câtorva fotolii ceva mai la o parte, în jurul unei mese, şi am fost invitat să iau loc.
Eram tare curios să văd cum va proceda. Pe neaşteptate, ca şi cum ar fi continuat o convorbire întreruptă pentru câteva clipe, mi se adresă cu un aer de mare intimitate:
– Acesta e salonul fratelui meu, pe care mi l-a pus la dispoziţie ca să-mi spun liturghia de dimineaţă şi să primesc eventualele vizite din timpul zilei. Aşa încât, ca şi mine, sunteţi invitatul fratelui meu în această cameră.
O pauză. Nu ştiam ce să-i spun… Tot el înnodă firul convorbirii:
– Ce profesie aveţi? – Sunt avocat.
– Şi eu am studii juridice. Aveţi o profesie grea, dar frumoasă şi interesantă.
– Am ales-o din vocaţie.
– A! Vocaţia! Mare lucru! Lumea nu-şi dă seama ce importanţă are o profesie aleasă din vocaţie. Urmă o pauză, apoi o întrebare-cheie: – Sunteţi ortodox? – Da, sunt ortodox. – Sunteţi practicant?
Aici am fost foarte încurcat, pentru că, oricât ar părea de curios, nu ştiam ce înseamnă a fi practicant. Mă duceam uneori să aprind o lumânare duminica, dacă-mi ieşea vreo biserică în cale. Ba, mai mult, ascultam câteva lecturi, şi chiar Evanghelia, şi încă în genunchi, după care, la cuvintele «Cei chemaţi ieşiţi!» ieşeam şi eu, mulţumit că am fost şi la biserică. Acum mă întrebam: asta o fi însemnând a fi practicant?
Monseniorul, simţindu-mi jena, continuă ideea, fără a insista asupra cuvântului. De altfel, îşi dădu imediat seama de lipsa mea de instruire. Îmi spuse:
– Aveţi vreo biserică anumită la care vă duceţi?
– Nu!
Negaţia mea era şi adevărată şi neadevărată. Era un fel de error fundamentalis, prin nespunerea completă a adevărului. Viciu foarte grav în logică.
Monseniorul reluă:
– În filosofie, care este poziţia dumneavoastră?
– Cred că, fără a mă alătura unei anumite şcoli şi fără a adopta un anumit sistem, înclin către filosoful francez Bergson.
– A! L-am cunoscut personal, l-am cunoscut foarte bine. A fost o minte luminată, şi, la sfârşitul vieţii, s-a apropiat mult de religia creştină.
– In «Les deux sources…»
– Poziţia lui finală nu reiese din cărţile lui. Sunt lucruri pe care nu le-a putut scrie. În ultima convorbire pe care am avut-o cu el mi-a spus lucruri foarte interesante.
Şi a continuat:,Dar mai întâi trebuie să ştiţi că trăia retras, avea o îngrijitoare bătrână, care, înainte de a te conduce la el, te prevenea: «Domnul aude foarte greu; îi place foarte mult să vorbească. lăsaţi-L să vorbească, pentru că-I faceţi mare plăcere». Cât de nepreţuiţi erau aceşti servitori, îmbătrâniţi la casa stăpânului, pe care l-au servit cu devotament o viaţă întreagă, şi care ajungeau să facă parte din familie!
La un moment dat, Bergson mi-a spus că cele scrise de el cu privire la creştinism le socoteşte valabile şi azi. Ba, mai mult, dacă nu ar fi teama de a i se interpreta atitudinea ca o laşă lepădare de poporul evreu, pe atunci persecutat, el s-ar boteza. Şi, foarte la curent cu nuanţele de dogmă creştină, îmi spuse: «De altfel, dumneavoastră, catolicii, aveţi botezul de dorinţă, aşa că nu ar mai fi nevoie în cazul meu de nici o altă formalitate pentru a fi considerat creştin». Aici l-am întrerupt, spunându-i că în cazul lui nu e vorba de «botezul de dorinţă», ci de «dorinţa de botez», ceea ce e cu totul altceva.
Îmi propusesem să-l revăd, dar a trebuit să plec în Japonia.

ERA, aşa cum am arătat, în anul 1943, an cu noi orientări în viaţa politică a jării. Şi era normal ca, tangenţial, să vină la rând şi problema politică. Atunci când Monseniorul află că eu sunt cel menţionat în presă, porni o adevărată filipică împotriva mişcărilor totalitare, şi, complet schimbat, nu m-a scutit de nici o invectivă, bineînţeles în termeni civilizaţi, sfârşind prin a mi se adresa ca şi cum eu aş fi reprezentat toate mişcările totalitare din lume.
Îmi amintesc doar că m-am sculat foarte politicos din fotoliu şi, cu ochii în lacrimi, i-am spus:
– Monseniore, nu v-aş dori să trăiţi vreodată în viaţă ce trăiesc eu în acest moment. Să vrei din toată inima să te dăruieşti pentru binele ţării, absolut fără nici un interes personal, şi să ţi se arunce în faţă acuzaţiile pe care le-am primit eu acum…
Am salutat politicos şi am ieşit, însoţit de el, bineînţeles, până la uşă.
Coborând, mi-am spus că pe aceste scări nu voi mai sui niciodată, şi că pe acest om l-am văzut atunci pentru prima şi ultima oară.

 

II. «VICTIMĂ» A UNEI RUGĂCIUNI

Seara şi apoi noaptea nu am avut tihnă. Oare bătrânul acesta să aibă dreptate? Oare m-a atacat pe mine personal sau sistemul în care a intuit că poate în mod subconştient mai credeam încă?
Dar nici eu nu am greşit când i-am spus ceea ce i-am spus…
Concluzia, oricât de curioasă ar părea, a fost că am socotit ca fiind de datoria unui om cinstit sufleteşte, cum pretindeam că sunt, să încerc să văd cine are dreptate. Am vorbit prea puţin şi unul, şi celălalt, iar întrevederea s-a întrerupt brusc. În această materie poziţia «spatelui întors» nu este bună. O să mă înapoiez, să văd ce gândeşte. Trebuia să o fac şi ca o reparaţie. Indiferent de poziţia socială pe care aş fi avut-o, eram un copil faţă de el şi era bine ca readucerea pe un făgaş normal a relaţiilor dintre noi să plece de la mine.
De altfel, constatasem şi eu cu trei ani în urmă că greşisem. Mă cam rodea şi gândul că mă va primi ca un învingător. Şi iar nu mai voiam să mă întorc la el.

AŞA m-au prins zorile şi, pe la ora zece dimineaţa, m-am mirat eu însumi văzându-mă că urc din nou scările din ajun. Cunoscându-mi firea, mi se părea tare curios ceea ce făceam. Dar am sunat. Şi deodată am devenit liniştit şi mulţumit că o fac. Simţeam că voi găsi un sprijin pentru alinarea unui zbucium care-mi tulbura adânc sufletul.
Şi uşa iarăşi s-a deschis şi un bătrân cu barba albă de Moş Crăciun, în aceeaşi sutană uzată, mi-a deschis amabil, salutându-mă cu bucuria curată şi sinceră a unui om care-şi regăseşte un vechi prieten.
Aceeaşi cameră m-a primit, cu fotoliile demodate şi ospitaliere. Spre surprinderea mea, eu am fost primul care am deschis vorba:
– Monseniore, ca să impui totuşi un punct de vedere creştin trebuie să ai puterea să o faci!
– Dar ce-i puterea?
Întrebarea lui m-a descumpănit, mi-a golit dintr-o dată tot sacul cu răspunsuri juridice şi filosofice pe care le cunoşteam prea bine. Mă simţeam dezarmat şi, într-un fel, ridicol. Avusesem puterea şi nu-mi pusesem nici o clipă întrebarea: ce este puterea? Eram şi eu un domn Jourdain, în felul meu.

NU m-a lăsat prea mult în încurcătură şi a continuat: „ Omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut a fost un tânăr, la Roma, care nu putea să mişte nici un deget fără a avea dureri atroce. Era fiul unui ateu, revoltat împotriva Bisericii şi mai ales a preoţilor ei. Printr-un apel providenţial am fost chemat la căpătâiul acestui muribund. Tatăl său s-a înfuriat după ce a aflat de vizita mea. M-a pândit când am venit a doua oară şi, strigând la mine, mita spus să plec imediat, că altfel mă aruncă pe fereastră în stradă. A vrut să închidă uşa, dar, slab şi subţire cum sunt, până să închidă el uşa, eu, cu un gest brusc, m-am strecurat în casă. A mai bodogănit el, chiar cu ameninţări, dar m-a lăsat să intru la fiul său. Mai târziu, când mă găsea în camera bolnavului, se retrăgea discret. Drumul se eliberase cu totul. Devenisem un fel de obişnuit al casei. Eram acceptat şi chiar aşteptat.
Am început să mă rog împreună cu tânărul. Într-o zi, după ce s-a mărturisit şi s-a împărtăşit la liturghia pe care am spus-o la el în cameră, tânărul a acceptat să mă ajute în apostolat. Îşi oferea suferinţa, în unire cu jertfa lui Isus, pentru intenţiile mele. Ori de câte ori i-am cerut o oră sau două din suferinţele lui pentru o anumită vindecare, reuşeam. Atât de puternică era intervenţia acestui mare infirm, încât am obţinut şi o vindecare de cancer a unui profesor universitar. Şi nu numai că tânărul a murit în stare de sfinţenie, dar până la urmă tatăl lui s-a convertit. Ei da, acest mare infirm a fost omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut vreodată.”

ŞI s-a oprit, parcă aşteptând. Eu pricepeam acum că neînţelegerea de la început provenise din aceea că ne aflam pe două poziţii net deosebite ca optică a vieţii. Eu priveam din punct de vedere natural, iar el privea din punct de vedere supranatural. Eu contam pe efemer, iar el pe etern. Şi dintr-o dată am înţeles că el avea dreptate, dreptate cu carul, şi că eu îmi pierdusem vremea în eforturi sterile. Dar învăţasem ceva de mare preţ, învăţasem ceea ce nu trebuie să fac. Şi asta era enorm!
L-am întrebat brusc:
– Acum ce trebuie să fac?
– Nimic altceva decât să vă instruiţi.
– Cum?
– Vom face împreună catehizarea.
– Şi voi putea deveni catolic?
– Dacă doriţi, se poate.
– Şi când începem?
– Veniţi mâine dimineaţă la ora zece, că vă aştept.
– Trebuie să aduc ceva?
– Da, o bunăvoinţă sinceră de a iubi şi servi pe Dumnezeu, că restul îl «aduce» El.
Şi astfel, la interval de numai o zi au avut loc doua întrevederi. Prima întrevedere, cu concluzia fermă pentru mine că nu voi mai reveni niciodată în acea casă, şi a doua întrevedere, cu concluzia că în ziua imediat următoare voi veni în aceeaşi casă pentru a învăţa să fiu creştin. Aşa am reluat urcuşul aceloraşi scări, sunând la aceeaşi oră, la aceeaşi sonerie binecuvântată, la care mulţi, sunând, şi-au aflat mântuirea sufletului.
Mai târziu am înţeles că fusesem «victima» rugăciunii de o noapte a Monseniorului!

 

III. INSTRUIREA


Întrucât dimineţile Monseniorul le rezervase pentru liturghie şi audienţe, catehizarea mea a fost fixată pentru după-amiaza, ca să nu fim deranjaţi prea mult. A folosit catehismul lui Deharbes. Şedinţele se succedau cu regularitate, o zi da, o zi nu.
Profesiunea de credinţă a fost fixată pentru 8 septembrie, sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare Maria. Unul din martori a fost cumnata lui, principesa Elisabeta Ghika, una din doamnele de onoare ale Reginei Elena. Era o fiinţă plină de caritate şi de o impresionantă modestie. Ea devenise catolică foarte greu. Nu putea să creadă. Monseniorul a convins-o să spună în fiecare zi un «Tatăl nostru» sub forma «condiţională». Adică: «Tatăl nostru, dacă eşti în Ceruri, sfinţească-se numele tău…» Sfatul a fost inspirat pentru că, într-o bună zi, din proprie iniţiativă a înlăturat pe «dacă» şi a trecut direct la «care». Bineînţeles, angajându-se deîndată pe cea mai perfectă linie de spiritualitate şi devoţiune.
La profesiunea de credinţă a asistat şi mama mea, care mi-a spus apoi că nu înţelege să se despartă de mine în lumea de dincolo şi că deci vrea să devină catolică.
Ceremonia a fost scurtă. Am semnat «profesiunea de credinţă», pe care am jurat. Mai târziu a trebuit să-i spun motivele care m-au determinat să fac trecerea, explicaţie pe care Monseniorul urma să o trimită la Vatican, anexată unui raport al său personal.

După ceremonie mi-a spus: „Acum sunteţi copilul casei”. Mi-a dăruit o medalie miraculoasă şi m-a îmbrăţişat. Am fost reţinut apoi la micul dejun.

LA micul dejun, nimic deosebit. Pentru toţi, ceai, unt şi gem. Monseniorul bea o cafea de cicoare îndulcită cu o bucată de zahăr, având alături o felie de pâine pe care o ciugulea aşa cum fac vrăbiile, folosind degetul mare şi arătătorul mâinii stângi. Introducea în gură bucăţele minuscule. Când termina cafeaua, rămânea, de cele mai multe ori, un rotocol de coajă golit de miez.
Convorbirea era plăcută şi uşoară, la îndemâna tuturor. Fratele lui intervenea deseori cu observaţii interesante. Nimeni nu vorbea despre el însuşi. Dacă uneori nu plecai sătul de la acest cu adevărat mic dejun, totdeauna însă plecai parcă aerisit, răcorit şi odihnit, ca după o vacanţă reuşită.
Îmi amintesc o întâmplare mai puţin obişnuită, petrecută la un mic dejun. În ea se observă toată delicateţea sufletească a Monseniorului.
Eu fusesem catehizat în condiţii optime, cu toate adevărurile de credinţă prezentate logic, filosofic şi teologic. Dar Monseniorul nu catehiza în mod obişnuit, deci nu avea o rutină de catehet, şi anumite precizări de detaliu nu-l preocupaseră la catehizarea mea.
Astfel, într-o zi, la ora micului dejun, am spus cu mare candoare că înainte de a veni la liturghie, durându-mă tare capul, am luat un piramidon. Nu am terminat bine ideea, că Lidia Gavrilescu, invitată şi ea la masă, mi se adresă cu un aer îngrozit: „Vai, ce-ai făcut?” Eu am îngheţat. Mi se spusese că nu am voie să mănânc înainte de liturghie, dar nu că nu am voie să iau nici medicamente. Probabil că mă schimbasem la faţă şi, cu un ton de om dezolat, m-am adresat Monseniorului:
– E grav?
După un scurt moment de gândire, el mi-a răspuns:
– Nu-i tocmai în regulă!
Demetre a schiţat un uşor surâs de diplomat.

ACEASTĂ sufragerie îmi deveni curând foarte familiară, pentru că, neavând deocamdată curajul să mă duc într-o biserică, veneam zilnic la liturghie la Monseniorul, unde eram apoi reţinut la micul dejun.
Apartamentul, deşi modern, era clădit mai demult, aşa că spaţiul încăperilor era mai generos ca de obicei. De această generozitate beneficia şi salonul. Când intrai în salon, imediat în stânga uşii se afla un scrin cu placă de marmură, având în stânga şi în dreapta câte un sfeşnic de argint, cu lumânările curăţate îngrijit. În stânga scrinului se afla un scaun şi, alături de el, un geamantan de piele galbenă, patinat de vreme, care se deschidea la mijloc în două jumătăţi. În jumătatea stângă erau obiectele de cult, iar în cea dreaptă, veşmintele. Acest geamantan era un fel de sacristie, aşa că se îmbrăca lângă el.
Monseniorul nu slujea nici repede, nici încet. Cu o voce egală. Pentru cuvintele consacrării vocea i se transforma, căpătând un uşor tremur care transmitea întregii asistenţe un sentiment de respectuoasă recunoştinţă. Predica întotdeauna. Foarte puţin, dar esenţial şi profund. De fiecare dată aflai lucruri nebănuite din pasaje pe care le ştiai «de mult» şi «prea bine». Prin el am înţeles ce înseamnă a scoate lucruri noi din cele vechi.
Camera în care locuia Monseniorul era aşezată la capătul unui culoar pe care se aflau şi alte dormitoare. Culoarul fiind lung, conducea şi spre dependinţe. Camera era de circa 4/5 m, cu o masă simplă, de lemn. Pe ea se afla un crucifix de bronz a cărui istorie mi-a povestit-o. Reţin doar atât: că au fost turnate numai două exemplare. Pe unul l-a luat Charles de Foucauld, iar celălalt, printr-o succesiune de situaţii providenţiale, a ajuns în posesia lui. În timpul primului război mondial, când Charles de Foucauld a fost împuşcat de beduini, între lucrurile pierdute a fost şi crucifixul din capela pe care el şi-o improvizase în deşert. Aşa că acest crucifix al Monseniorului devenise unicat.
Pe masă erau cărţi deschise, îngrămădite, şi, peste tot, «răvăşite», bileţele, binecuvântatele lui bileţele, din care s-au închegat volumele «Pensees pour la suite des jours» şi «Derniers temoignages».
Scaunul pe care stătea era foarte modest, un scaun de lemn obişnuit. Mai avea un scaun pentru un eventual vizitator, dacă s-ar fi întâmplat să-l primească în această cameră. Scaunul interlocutorului nu stătea vizavi, ci alături, parcă ar fi dorit să înlăture orice semn al vreunei deosebiri. Sprijinite de zid erau trei biblioteci-raft. Şi acestea, din lemn simplu, băiţuit.

STÂND doar la o distanţă de cinci minute de mers pe jos, am avut privilegiul de a-l vedea foarte des. Ce har! Acest om te îmbogăţea cu prezenţa lui. Iar rodul meditaţiilor îl folosea pentru toată nevoia care bătea la uşa sa.
Continuu solicitat, suporta rigorile soneriei de la intrare cu un deosebit respect. Se ducea personal să deschidă ori de câte ori era cu putinţă să o facă. Pentru el, aceste «sonerii intempestive», cum le numea, erau socotite «chemări ale Providenţei».,Hazardul nu există pentru omul de credinţă. Totul este ordonat de o ordine riguroasă, dar blândă.”
Şi, zi de zi, cu acelaşi zâmbet amabil, cu aceeaşi răbdare binevoitoare, deschidea şi închidea uşa după fiecare vizitator. Egal pentru toţi. Acelaşi, neobosit, egal tuturor.

 

IV. CELE DOUĂ CAMERE

S-ar putea spune că o bună parte din viaţa Monseniorului Ghika se desfăşura în aceste două camere: salonul şi dormitorul.
Camera cu scrinul, este lesne de înţeles că-i adăpostea o bună parte din activitate. Aici, pe lângă «altar», era şi «scaunul de spovadă», scaun care putea fi oricare din fotelurile sau scaunele salonului.
La liturghie veneau zilnic 4-5 persoane; de sărbători numărul lor putea să crească până la zece. Dacă erau spovezi, atunci holul de la intrare era camera în care se aştepta.
Dar dormitorul? Dormitorul era în primul rând locul în care citea cu predilecţie. Era totdeauna la curent cu ce apărea mai recent în toate domeniile. Darul «ochiului fotografic» îl ajuta să citească cu o viteză de câteva volume pe zi. L-am văzut citind. Era impresionant. La 3-4 secunde întorcea o pagină. Şi tot ce citea reţinea, datorită unei memorii prodigioase.

ÎMI amintesc de o scenă pe care am trăit-o. Luam parte la nişte cursuri de filosofie tomistă pe care le ţinea la el acasă pentru un grup foarte restrâns de fii ai săi spirituali. El socotea filosofia tomistă ca singura filosofie demnă de a purta acest nume şi o denumea «adevărata filosofie». În ziua respectivă, doi din cei care participau la aceste cursuri au venit ceva mai devreme decât ora fixată. Întâmplător am venit şi eu mai din timp. Reţin numele acestora: Mircea Oşianu, student în ultimul an la drept, şi Nicu Marcu, student la filosofie. Când au sosit, unul din ei avea o carte în mână. Monseniorul avea obiceiul ca ori de câte ori vedea pe cineva cu o carte în mână să-i ceară permisiunea să o vadă şi el pentru câteva clipe. Mai târziu am aflat că o făcea pentru a recomanda ce este important în ea şi totodată pentru a atrage atenţia asupra eventualelor erori sau imprudenţe pe care le-ar putea cuprinde. Dar de data aceasta Monseniorul a rămas surprins pentru că era vorba de o lucrare recent apărută, doar de câteva zile, a lui Jacques Maritain. Nu ştia încă nimic despre această carte. Monseniorul îi rugă să i-o lase «pentru a-şi arunca ochiul asupra ei», cum avea obiceiul să spună. Tinerii se scuzară că nu i-o pot lăsa, întrucât la ora 6 seara trebuiau să o restituie la Gara de Nord persoanei care le-o împrumutase. Monseniorul le răspunse calm că este perfect şi că le-o va restitui la ora trei după-amiaza, rugându-i să treacă pe la el să o ia. Era ora 11 dimineaţa. Cei doi au căzut de acord. Până la ora 12 a avut loc lecţia de filosofie. La ora 12, în mod obişnuit îşi lua masa, care dura vreo jumătate de oră. Deci îi rămâneau pentru citit vreo două ore şi jumătate.
Seara am chemat pe unul din tineri la telefon şi am aflat că Monseniorul citise cartea în întregime, iar la anumite explicaţii cerute de ei cu privire la nişte adnotaţii cu totul secundare, răspunsul lui a fost de aşa natură încât şi-au dat seama că reţinuse cuprinsul cărţii în toate detaliile.

MONSENIORUL avea un anumit fel de a ţine în mână o carte, determinat de faptul că ţinea tot timpul degetul mare unit cu arătătorul, ca la Sfânta Liturghie, după consacrare. Cred că era un omagiu în plus pe care voia să-l aducă Sfintei Euharistii.
Când citea apropia volumul la o distanţă de circa 5-6 cm de ochi (pentru că era foarte miop), plimba de câteva ori capul deasupra unei pagini şi în câteva secunde pagina era
întoarsă.

DAR să revenim la camera lui. Patul era folosit foarte rar şi puţin. La masa pe care se afla crucifixul îşi petrecea nopţile în rugăciune şi meditaţie. Era fixat pe o cruce nevăzută, cu două piroane înfipte noapte de noapte în trupul său: insomnia şi nevralgia. Nu putea să doarmă, iar când îi era somn, capul părea că i se sparge de durere. Aceste lucruri le-am aflat de la fratele său, Demetre, care mi se plângea că nu voia să se îngrijească nicicum, nu voia să încerce nici un tratament. Noi, cei din afara vieţii lui particulare, de unde să fi ştiut acest lucru? Mai ales că totdeauna figura îi era destinsă şi cu un surâs discret de stare bună.
Da, omul acesta nu vorbea niciodată despre el. O singură dată mi-a făcut o destăinuire, datorită unei intervenţii bruşte din partea mea, care l-a luat prin surprindere.

ÎL auzeam deseori spunând: „Omul acesta are ochi buni” sau invers: „Nu are ochi buni”. Într-o zi, cu temperamentul meu, l-am întrebat brusc: „Ce înţelegeţi dumneavoastră prin ochi buni?” Răspunsul lui m-a uluit: „Ori de câte ori sunt în faţa unei persoane în păcat de moarte, în locul ochilor văd două găuri mari negre. Nu vă puteţi închipui ce durere este aceasta pentru mine. Să ai în faţa ta un suflet care, dacă ar muri în clipa imediat următoare, ar fi condamnat în veşnicie. Nu m-am înşelat decât de două ori în viaţa mea…” M-a privit lung şi afectuos. N-am ştiut niciodată când a fost prima oară.

DE asemenea, am înţeles odată că a beneficiat de harul levitaţiei. Dar nu mi-a spus-o direct. Redau: „Monseniore, mi se pare că levitaţia este un mare har”. Mi-a răspuns: „Nu! nu este ceva rar. Dar e foarte dezagreabil, pentru că într-o oarecare măsură îţi pierzi echilibrul”.

UNEORI i se întâmpla să vorbească despre el fără să vrea. Astfel, în anul 1943, Monseniorul a fost rugat să ţină o conferinţă în casa Pâclişanu, o clădire veche şi spaţioasă. Auditoriul, care la început se anunţase restrâns, a ajuns până la urmă la vreo 30 de persoane.
Conferinţa a avut ca obiect devoţiunea către îngerul păzitor, o forjă excepţională pusă la dispoziţia fiecăruia dintre noi prin bunătatea lui Dumnezeu, şi pe care nu ştim să o folosim cum s-ar cuveni.
Ca să ilustreze cele spuse, a început să povestească întâmplarea unui preot din Paris care înfiinţase un cămin pentru adăpostirea femeilor revenite din viaţa de moravuri uşoare. Preotul avea greutăţi inerente unei astfel de acţiuni. Dar ori de câte ori avusese nevoie de bani Providenţa îi trimisese până la urmă cele necesare. La un moment dat nu a mai avut cu ce să plătească chiria şi cheltuielile zilnice, care se decontau la sfârşit de lună. Situaţia era foarte gravă, pentru că proprietarul, care era un om avid de bani, de-abia aştepta să-i rezilieze contractul. Preotul epuizase toate resursele băneşti. Fiind perioadă de vacanţă, cei care-l ajutau în mod obişnuit erau plecaţi.
El avea o mare devoţiune faţă de îngerul său păzitor, cu care vorbea aşa cum ar vorbi cu un prieten. Se adresă atunci îngerului păzitor, întrebându-l: „Acum ce să fac?”
Îngerul îi răspunse: „Hai să ne rugăm!”
Au intrat în prima biserică şi, de la intrare, îngerul i-a spus să se aşeze în genunchi. La o distanţă oarecare a văzut şi pe înger îngenunchind. Când au ieşit din biserică, coborau nişte scări. În sens opus urca o doamnă din nobilimea franceză, o bună cunoştinţă a preotului, care, văzându-l cu o figură atât de îngrijorată, l-a întrebat: „Ce necazuri aveţi?” După ce preotul îi prezentă situaţia, doamna îi spuse: „Treceţi mâine pe la mine ca să vă dau suma de care aveţi nevoie. Veniţi pe la ora două după-amiaza”.
A doua zi, la ora fixată, preotul suna cu disperare în faţa unei uşi la care nimeni nu venea să-i deschidă. O doamnă care locuia peste drum îi strigă: „Nu mai sunaţi, că doamna contesă a trebuit să plece în grabă în provincie, la înmormântarea unei rude”. Din păcate, această vecină nu cunoştea adresa rudei.
Din nou, dezolare pentru preot. Îngerul păzitor îi spuse: „Haideţi la poştă, să dăm o telegramă”. „Nu cunosc adresa”, îi replică preotul. Îngerul îi zise: „V-o dau eu”.
Desigur că preotul a fost foarte surprins, dar, fiind învăţat să asculte de înger, s-a dus la poştă, a luat un formular de telegramă şi a aşteptat. Îngerul, aşa cum promisese, i-a dictat adresa. Banii au sosit la timp pentru ca preotul să poată face plata la termen.
După o săptămână a reîntâlnit-o pe doamna care-i trimisese banii. Ea se scuză că a uitase de el, în necazul decesului atât de neaşteptat din familie. El i-a mulţumit pentru bani, dar ea l-a întrebat: „Ceea ce m-a mirat şi m-a tulburat este cum de aţi aflat dumneavoastră adresa pe care eu nu o dădusem nimănui?”
Monseniorul a oprit pentru o clipă povestirea şi apoi a continuat: „Vă daţi seama că mi-a fost greu să-i spun că adresa mi-a fost dictată de îngerul păzitor…”
Fără să-şi dea seama, trecuse de la persoana a treia la persoana întâi.
Auditoriul a izbucnit în râs. Monseniorul, foarte mirat, s-a întors speriat către părintele Todericiu, care stătea lângă el, întrebându-l: „De ce râde lumea, am spus poate ceva ce nu trebuia spus?” Părintele Todericiu a răspuns: „Nu, Monseniore, nu s-a întâmplat nimic”.

 

V. PRIETENIA CU ÎNGERUL PĂZITOR

Monseniorul avea, aşadar, o mare devoţiune pentru îngerul păzitor, pe care-l numea «cel mai bun prieten al nostru».
Această prietenie îi era chiar foarte «utilă», ţinând cont de miopia lui foarte avansată.

DACĂ dimineaţa primea acasă, după-amiaza avea ore rezervate pentru vizite la marii lui bolnavi de care se ocupa, pe cât de devotat, pe atâta de discret. De obicei, le povestea sau juca şah cu ei. Bineînţeles că se şi rugau împreună atunci când socotea că este cazul. Ne cerea deseori şi nouă, celor sănătoşi, să ne rugăm pentru intenţiile lui.
În anul convertirii mele era foarte preocupat de un ofiţer de aviaţie, accidentat şi complet paralizat. Se ducea des la el. Stăteau de vorbă, Monseniorul îi povestea din amintirile lui, jucau şah, aşa că aceste vizite îi aduceau o oarecare alinare şi destindere ofiţerului paralizat. Monseniorul îi cerea şi lui rugăciuni pentru alţi bolnavi.
Acest ofiţer a luat într-o zi o cantitate mare de calmante şi nu a mai putut fi salvat. Îmi amintesc perfect dezolarea resemnată a Monseniorului: „Providenţa a voit să-mi rezerve această cruce foarte greu de purtat: contactul cu sinucigaşi potenţiali”.

TOATE aceste drumuri la bolnavi, ca şi orice alte drumuri, le făcea pe jos, indiferent de distanţe. Nu lua nici un mijloc de transport. Foarte rar, din caritate, admitea să se suie în maşina cuiva, ca să nu fie obligat să-ti explice că îşi impusese această mortificaţie. El trăia realităţile credinţei în viaţă. Ştia că servitorul nu este mai mare decât stăpânul. Or, Stăpânul nu a mers decât pe jos, şi atunci cum ar putea el să umble purtat de un vehicul?
Dar uneori distanţele erau foarte mari. Şi nu numai atât! Deseori se ducea să spună liturghia la vreun bătrân, pentru că Monseniorul avea privilegiul altarului mobil. Se ducea uneori să spună liturghia la bolnavi. Îşi lua geamantanul de lângă scrin şi pleca pe jos. Acest geamantan cântărea câteva kilograme bune. În plus, din cauza formei foarte bombate, era greu de dus.
O singură dată l-am văzut ducându-şi geamantanul şi nu l-am mai putut uita. Monseniorul era foarte slab. Din această cauză brâul nu-i stătea niciodată drept, totdeauna aluneca într-o parte. Călca cu pas mărunt şi grăbit. Geamantanul, fiind foarte greu, îl trăgea puternic într-o parte şi, ca să-şi ţină echilibrul, trebuia să se aplece mult în partea opusă. Umblatul lui cu geamantanul pe distanţe de kilometri nu se putea explica după legile fizicii. Nu ştiu dacă el îşi dădea seama, dar când l-am văzut, am avut imaginea copilaşului care propune mamei să o ajute să-i ducă sacoşa încărcată cu alimente. În realitate, el se ţine de sacoşă, mama ajutându-l să meargă.
Ei bine, veţi crede sau nu, Monseniorul nu-şi ducea el geamantanul, ci geamantanul îl ducea pe el. Sunt sigur că «bunul lui prieten» îl ajuta substanţial la transport. Părea că un vânt misterios îi împingea geamantanul înainte, în aşa fel încât îl vedeam pe el ceva mai în urmă decât geamantanul. Toate legile fizicii erau răsturnate. Sunt sigur că el nu şi-a dat niciodată seama de acest lucru.
Dar ajutorul îngerului păzitor îi era necesar îndeosebi pentru a-l feri de obstacolele care-i apăreau în drum; din cauza miopiei nu vedea decât destul de aproximativ pe unde mergea. În nici un caz nu vedea detaliile. Astfel, o denivelare nu o putea observa. Or, Bucureştiul a fost întotdeauna împănat cu asemenea obstacole. Nici cartierele centrale nu făceau excepţie.
Cât timp am stat în apropierea lui nu mi-a spus că ar avea dificultăţi în acest sens. De altfel, mergând alături de el pe stradă, l-am văzut ocolind în mod miraculos toate obstacolele pe care el n-avea cum să le vadă. Cu toate acestea mi-a mărturisit o dată că, întorcându-se târziu acasă şi fiind întuneric, a căzut într-un şanţ, dar că n-a fost nimic grav şi a putut ieşi uşor pentru a-şi continua drumul fără nici o dificultate.

ERA un mare expert în a recunoaşte intervenţiile îngerului păzitor, mergând până acolo încât îţi descria cu precizie ce ai simţit tu.
Voi lua ca exemplu un fapt petrecut cu mine. I-am spus într-o zi că părintele Laurent, la sfârşitul liturghiei – suntem în anul 1943, când se spunea liturghia după regula veche – a închis missalul. Aceasta însemna că nu trebuia să se citească ultima Evanghelie pentru missa zilei. Or eu – complet absent – m-am dus şi am luat misselul din partea dreaptă, am îngenuncheat şi l-am pus în partea stângă. După ce am făcut acest lucru, parcă m-am trezit şi m-am simţit foarte încurcat. Care mi-a fost însă uimirea când l-am văzut pe Părintele Laurent trecând în partea stângă a altarului, deschizând missalul şi citind prologul ultimei evanghelii a lui Ioan: «La început era Cuvântul…» Monseniorul mi-a spus că a fost bine, pentru că trebuia citită în final Evanghelia Sfântului Ioan. Apoi a adăugat ceva ce am simţit şi eu, dar nu reţinusem: „Nu-i aşa că aţi simţit că vă ia cineva de ceafă şi că vă mută?” Când i-am spus că aşa am simţit, mi-a răspuns: „A fost îngerul dumneavoastră păzitor”.

 

VI. TAINA CĂILOR PROVIDENŢEI

La Monseniorul învăţai, ca să zicem aşa, pe viu, pentru că învăţai din diferitele situaţii ce se iveau.
Metoda era extraordinară. Teologia devenea sprijin vieţii zilnice şi confirmare a ceea ce este bun. În plus, dacă o regulă se lega de un fapt petrecut în viaţa ta personală, atunci memoria reţinea mai uşor şi mai fidel.
Astfel, când i-am vorbit de dorinţa mamei mele de a deveni catolică, am adăugat că lucrul se va petrece fără grabă, pentru că nimic nu presează. Mi-a răspuns: „Ba presează, pentru că harul nu este o stare permanentă, iar mâine poate Dumnezeu să-l retragă şi atunci chemarea este ratată. Noi, pentru a nu greşi, avem datoria să acţionăm imediat, deşi fără precipitare. Iar primul pas este rugăciunea şi mai ales suferinţa unită rugăciunii”. Numea suferinţa «rugăciunea fără distracţii», pentru că nu-ţi dă răgaz.
Pentru orice situaţie în care i se cerea sfatul, mai ales în chestiuni mai delicate, îţi răspundea invariabil: „Să ne rugăm, să vă rugaţi şi dumneavoastră pentru ca Sfânta Providenţă să ne arate ce este bine să facem, ce trebuie să alegem”.
In urma unor repetate experienţe pot afirma că prudenţa îl însoţea întotdeauna în aceste situaţii. Astfel, îmi spunea: „Niciodată să nu te limitezi la primul răspuns pe care socoteşti că ţi l-a dat Providenţa. Fii foarte prudent şi mai aşteaptă şi alte indicii, pentru că Providenţa îşi va completa răspunsul cu alte semne. Şi de abia atunci să acţionezi, dar foarte atent”.

UITĂM mult prea uşor cuvintele lui Dumnezeu către prorocul Isaia: „Căile mele nu sunt căile voastre”. De aceea, sunt chemări ale Providenţei care trebuie primite aşa cum vin.
În această privinţă viaţa şi moartea lui Charles de Foucauld sunt un exemplu grăitor. Oricât s-a rugat Foucauld lui Dumnezeu ca să-i dea şi lui un semn care să depăşească naturalul, Dumnezeu nu i-a dat acest semn. Această linie a fost păstrată, într-un anumit fel, şi după moartea lui.
Monseniorul mi-a povestit următoarele:
„Episcopul de Cartagina, imediat ce a aflat de moartea lui Foucauld, s-a deplasat la locul unde ştia că a trăit fratele Charles. Numai cu multă trudă a putut descoperi preţiosul trup pe care-l căuta. Ajutat de câţiva oameni a scos cămaşa pătată de sânge şi a pus-o în valiza lui personală, apoi a reîngropat trupul, cu gândul de a reveni ulterior cu specialişti, şi s-a întors în Cartagina, unde a fost imediat prins în vâltoarea îndatoririlor diecezei sale.
După vreo două zile a luat act cu groază de ceea ce se întâmplase. Surorile care-l îngrijeau i-au deschis ca de obicei bagajele şi au găsit o bucată mare de cârpă murdară şi pătată, rătăcită printre rufele curate ale episcopului, care era un mare distrat. Şi, ca să nu-l pună într-o situaţie jenantă, nul-au mai întrebat nimic, ci pur şi simplu au aruncat cârpa la gunoi. Când s-a descoperit faptul, cu toate eforturile făcute, relicva nu a mai putut fi găsită.
După război, o echipă specială s-a deplasat la mormântul lui Foucauld, a deschis groapa, dar a urmat o nouă deziluzie: trupul scos la aer s-a pulverizat în câteva clipe şi nu a mai rămas nimic. Deţin aceste lucruri de la Rene Bazin, care a asistat personal la cea de a doua deshumare.”

 

VII. BISERICA DIN STRADA POLONĂ

Într-o zi foarte caldă, când geamurile erau deschise şi eu eram la Monseniorul, s-a auzit pe stradă strigătul unui geamgiu.
La noi geamgiii sunt aproape toţi transilvăneni. Când au venit în «Regat», cum ziceau ei după primul război mondial, au practicat comerţul cu geamuri şi cu rame de tablouri. Nu am ştiut niciodată de ce, dar aveau de fapt acest monopol. Erau foarte solidari între ei şi foarte corecţi în exercitarea profesiei. Strigătul le era caracteristic şi fusese adoptat de toţi aceia care străbăteau străzile oraşului respectiv strigând: «jamuri», prelungind litera «a». Cam aşa: «jaaamuri», cântând cuvântul la unison.
Parcă-l văd pe Monseniorul, care sesizase gestul meu discret de jenă la auzul strigătului geamgiului. Şi-mi spuse:,,Pe aceşti geamgii i-am folosit mai de mult ca apostoli”. Am întrebat aproape fără să vreau: „Sunt instruiţi?” Mi-a răspuns: „Nu! Dar pentru apostolatul la care i-am folosit nu era nevoie de prea mare instrucţie. Biserica din Strada Polonă este prima biserică română unită din Bucureşti. Am contribuit şi eu cu câte ceva”. Mai târziu am aflat că totul aproape s-a datorat lui. Până şi veşmintele le-a comandat personal în străinătate. A continuat:,Românii uniţi nu veneau însă la această biserică, pentru simplul motiv că nu aflaseră de existenţa ei. Atunci ce am făcut? Cum auzeam pe unul strigând «jamuri», mă repezeam afară şi-l chemam. Ştiind că era aproape sigur catolic de rit oriental, îi vorbeam de Biserica din Polonă şi-l sfătuiam să vină la slujbă cu toată familia şi cu toţi prietenii, pentru că lucrul acesta ar fi plăcut lui Isus. Am procedat aşa timp de vreo lună. Rezultatul a dovedit că inspiraţia mea a fost bună. Biserica a început să se populeze şi să devină, încetul cu încetul, o parohie de o oarecare însemnătate”.

ÎN anul 1943 paroh era părintele Mircea Todericiu. Parohia a luat, datorită Monseniorului, un mare avânt. Astfel, între altele, s-a întărit Buletinul Parohial, care până atunci mai mult nu apărea, decât apărea. La cererea Monseniorului au început să colaboreze la această revistă catolici cu o oarecare deschidere intelectuală. Fiecare număr era axat pe o anumită problemă şi cuprindea biografia unui sfânt, un articol teologic şi altul de viaţă spirituală.
De exemplu, un număr din 1944, din luna martie era axat pe sfinţenie şi cuprindea biografia Sfintei Tereza a Pruncului Isus, un articol despre sfinţenie din punct de vedere teologic şi un altul, din punct de vedere al vieţii spirituale. Acest articol arăta cum trebuie transpusă sfinţenia în viaţa noastră zilnică. Numărul următor, axat pe suferinţă, cuprindea, în afară de consideraţii teologice cu privire la suferinţă, biografia Sfântului Damian Leprosul precum şi un articol în care suferinţa era prezentată din punct de vedere paulin şi ca factor esenţial de luptă al vieţii creştine.
Curând însă, cenzura a suprimat apariţia revistei. Ea ajunsese să fie căutată şi de credincioşii altor parohii. Părintele Chorong avea întotdeauna revista expusă spre vânzare la intrarea bisericii sale din Str. Sofia.

TOT aici, în Polonă, îşi avea sediul Asociaţia Studenţilor Români Uniţi (ASTRU), care-şi ţinea cu regularitate şedinţele publice duminică după-amiază. Aceste şedinţe erau prezidate de Monseniorul, care le urmărea cu foarte multă atenţie. Ori de câte ori era cazul să facă anumite completări, le făcea cu multă generozitate şi delicateţe. În acest fel, autoritatea şedinţelor decurgea din prezenţa lui. Niciodată n-a lipsit de la aceste şedinţe. Iar la terminarea lor stătea la dispoziţia oricui dorea să-i vorbească. Monseniorul pleca cel din urmă.
Şedinţele aveau loc în birourile de la parterul casei parohiale care, având glasvanduri, deveneau o singură mare sală. Prelegerile erau în număr de trei. Fiecare prelegere trebuia să se încadreze strict în cadrul a 20 de minute. Prima se referea la filosofia tomistă, şi era ţinută de episcopul Liviu Chinezu, pe atunci preot, paroh al bisericii; a doua, despre dogme, pe care şi-o rezerva Monseniorul; şi ultima se referea la viaţa spirituală.
In anul 1945 se ajunsese la un auditoriu de circa 100 de studenţi de la diverse facultăţi. Ei erau de religii sau confesiuni diferite. Era o atmosferă foarte plăcută, unde sufletele se împrospătau pe nesimţite şi îşi schimbau optica din zilele consumate cu preocupări banale. Tot aici, în Polonă, aveau loc şedinţe practice pentru a învăţa pe studenţi arta de a citi, de a scrie şi de a vorbi. La aceste şedinţe veneau şi colaboratorii de la Buletinul Parohial pentru a se perfecţiona şi ei, şi pentru a obţine omogenitatea aceea atât de necesară eficacităţii oricărei colaborări. Totodată, se şi controlau articolele prezentate, pentru a vedea dacă ele corespund cu poziţia magisteriului Bisericii.
Astfel că Biserica aceasta din Polonă devenise un focar de lumină şi de îndrumare, nu numai pentru catolici, ci şi pentru tineri în general. Asta însă nu însemna că ar fi fost excluşi cei maturi sau cei bătrâni. Dimpotrivă, luau şi ei parte cu mult interes la aceste şedinţe.
Pe Monseniorul, activitatea ASTRU-lui îl solicita şi dincolo de şedinţele duminicale, pentru că mulţi din studenţii care luau parte la activitatea din Polonă doreau să-l cunoască mai îndeaproape sau să-i ceară un sfat ori rezolvări în probleme personale.

DUPĂ cum odinioară Filip şi Andrei au venit la Isus rugându-l să primească nişte pelerini care voiau să-l vadă, aşa şi din studenţii catolici erau unii care aduceau la Monseniorul studenţi de alte credinţe sau confesiuni.
Mi-a spus odată Monseniorul, cu umorul său obişnuit:,,Ştiţi că nu vin la mine oricum. Providenţa şi-a spus cuvântul, cum era firesc, şi aici. De exemplu, Oşianu are specialitatea evreilor, Marcu pe a mahomedanilor. Niciodată, fie evrei, fie mahomedani, nu au venit la mine altfel. Astfel că, atunci când îl vedeam pe Marcu intrând pe uşă însoţit, ştiam că este vorba de un mahomedan, după cum la Oşianu, ştiam că iar îmi va prezenta un evreu”.
Curând însă avea să «cadă» şi această binecuvântată Biserică din Polon, dar eforturile ei nu au fost zadarnice. În vremurile grele care au urmat, suferinţa a fost primită de cei crescuţi la umbra ei, cu înţelegere şi iubire de Dumnezeu. Fără îndoială că ea va aduce roade într-un viitor pe care numai Dumnezeu îl ştie.

 

VIII. «POZIŢIA CEA MAI NOBILĂ»

Pentru Monseniorul, credinţa era «poziţia cea mai nobilă». Această formulă mi-a repetat-o deseori. Suprema realitate pentru el o constituia articolul de credinţă.
Aceste articole le numea realităţi şi le considera ca fiind de o cu totul altă consistenţă decât realităţile «omeneşti», chiar cele aşa-zise «ştiinţifice», pe care le socotea o categorie minoră, faţă de realităţile credinţei. Astfel, numea Crezul: «o declaraţie de realităţi».
Spiritualitatea lui se explică prin aceea că, fără nici o excepţie, raporta mereu întreaga viaţă omenească la aceste realităţi, pe care le socotea ca fiind singura viaţă adevărată.
În lucrările sale editate la Beauchesne se găsea scris, ca un chenar care înconjura titlul: «Les realites de la Foi dans la vie. Les realites de la vie dans la Foi».
Aşa se explică de ce nu lăsa aceste realităţi să zacă într-un colţ de carte, ci lucra cu ele, le aducea în viaţa de zi cu zi, cu o mare eficacitate.
I-am spus odată că am încercat un sentiment de vinovăţie pentru că fusesem într-o societate unde nu am putut vorbi nicicum despre Dumnezeu. M-a liniştit spunându-mi: „Nu vă faceţi griji, eraţi în stare de har şi deci prin prezenţa dumneavoastră acolo ei s-au aflat în faţa lui Isus din sufletul dumneavoastră. Fiţi sigur că El a vorbit mai bine decât aţi fi vorbit personal”.
Tot astfel, se apleca asupra pruncilor din leagăn şi le săruta pieptul în dreptul inimii, ca un omagiu adus prezenţei Sfintei Treimi în sufletul micilor botezaţi.
In aceeaşi ordine de idei, cred că e bine să mai povestesc câte un fapt la care am asistat personal.

MONSENIORUL m-a rugat să merg cu el într-o casă particulară unde se reunea, sub conducerea episcopului Durcovici, Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU). Monseniorul urma să ţină o serie de prelegeri. Din asociaţie făceau parte oameni de mare reputaţie profesională şi socială. Auditoriul s-a aşteptat la dezvoltări savante şi mai ales la «noutăţi», cu care, de altfel, Monseniorul era totdeauna la curent.
Parcă-l aud şi acuma pe Monseniorul începându-şi expunerea cu cuvintele: „Ne vom ocupa de Crez”, dezvoltând apoi: «Cred într-unul Dumnezeu». Asistenţa a rămas foarte indispusă şi oarecum «jignită» că i se poate vorbi despre Crez, ca unor catehumeni.
Cred că e bine să menţionez că unul dintre cei mai supăraţi, şi oarecum purtătorul lor de cuvânt, mita spus: „D-apoi nici aşa, să ne trateze ca pe nişte copii începători”. Acest «purtător de cuvânt», după o căsătorie de vreo douăzeci de ani, şi-a părăsit soţia şi copilul, plecând cu o femeie oarecare. Ce bine ar fi fost să fi primit atunci cu mai multă umilinţă şi încredere dezvoltarea adevărurilor fundamentale ale vieţii noastre creştine, făcută de Monseniorul Vladimir Ghika! Cine ştie? Poate star fi oprit la timp. Epilogul a fost că acest om s-a întors după câţiva ani acasă. Soţia l-a iertat. Iar nu după mult timp a murit într-un tramvai, din cauza unui stop cardiac.

NU pot termina acest capitol fără a vorbi de poziţia Monseniorului faţă de Dumnezeu. Şi, oricât ar părea de curios acest lucru, poziţia lui avea ceva unic. Şi anume: principial, nu admitea că ceva ar putea fi pus pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Până aici lucrul este obişnuit pentru orice credincios. Într-o zi, i-am formulat un gând care suna astfel:,,Dumnezeu, care este infinit…” M-a oprit brusc şi, puţin încruntat (când se încrunta, în realitate nu se întâmpla nimic, decât că-i dispărea surâsul discret şi blând de pe figură, pentru că el nu ştia să se încrunte), a precizat: „Dumnezeu este mai mare decât infinitul”.
Tot astfel, într-o zi, prezentându-i concluzia unei meditaţii personale, formulată astfel: „Pentru Dumnezeu noi nu suntem decât un pretext”, a adăugat şoptit:,,Mai puţin decât un pretext”.
Nu pot uita gravitatea pe care o lua vocea lui când îmi spunea: „Ori de câte ori pronunţăm numele lui Isus, se modifică ceva în univers”.
Prin această poziţie faţă de realităţile credinţei, el te făcea să înţelegi lucruri pe care altfel le-ai fi privit cu superficialitate sau nepăsare.
Menţionez şi faptul că într-o zi mi-a dat un pliant despre Sfântul Giulgiu, cu reproduceri şi explicaţii. Când am ajuns la Faţa Sfântă, mi-a spus: „Nu mi-aş fi putut închipui o figură mai frumoasă ca aceasta”. Această afirmaţie implica opinia Monseniorului că Sfântul Giulgiu este autentic.

ÎN fine, un ultim exemplu, foarte profund în simplitatea lui. În 1941, când am intrat în Basarabia, aşa cum se petrec lucrurile în război, a fost bombardată şi o sinagogă din oraşul Tighina. În urma bombardamentului se distruseseră şi obiectele de cult. Spectacol impresionant. Ca prin minune, am zărit printre ruine un Sul Sfânt ferit, nevătămat. L-am luat şi l-am purtat multă vreme în lada mea de campanie. Într-un concediu de pe front l-am adus cu mine şi nu după multă vreme l-am remis rabinului Dr. Şafran. Mi s-a confirmat ulterior că sulul a fost supus unui control riguros şi că a fost găsit în perfectă stare.
Când i-am povestit Monseniorului această întâmplare, mi-a spus: „Aţi făcut foarte bine, pentru că într-un Sul Sfânt se află Cuvântul lui Dumnezeu”. Iată ce nu am ştiut să înţeleg din ceea ce vedeam, pentru că, fără să-mi dau seama, separam viaţa zilnică de realităţile credinţei.

 

IX. BISERICA

Aşa cum am mai spus, de la Monseniorul învăţai esenţialul privind viaţa spirituală cu prilejul diferitelor situaţii care se iveau atunci când erai în preajma lui. Acesta era câştigul deosebit în urma întâlnirilor frecvente cu el. Şi voi lua ca exemplu un fapt.
La catehizare îmi dăduse, desigur, pe larg textele şi argumentele necesare privind magisteriul Bisericii şi infailibilitatea papală. Dar ce diferenţă mare între «a şti» şi «a folosi»! «A şti» se învaţă; «a folosi» se deprinde. Iar deprinderea reclamă un timp al ei aparte, de cele mai multe ori îndelungat.

MI-A spus într-o zi că a fost la Nunţiatură şi că, venind vorba despre mine, nunţiul Andrea Cassulo şi-a manifestat dorinţa de a mă cunoaşte. Delicat cum era, Monseniorul m-a întrebat dacă aş avea ceva împotrivă să mergem la el joia următoare. Desigur, am acceptat. Monseniorul, prudent, m-a prevenit că voi găsi un om de peste 80 de ani, însă foarte tânăr ca aspect, de statură mijlocie, puţin corpolent şi care are obiceiul de a binecuvânta foarte des. Ca diplomat, era un om foarte priceput şi cu o viaţă sfântă, sub toate aspectele.
Ţoi, la ora fixată, ne-am prezentat la Nunţiatură. Am fost primiţi cu multă căldură. Am rămas cu impresia că nunţiul era mulţumit de activitatea mea pe lângă Monseniorul. După o conversaţie cu aspect mai mult sau mai puţin protocolar, ne-am despărţit şi… ne-a binecuvântat.
Notez că Monseniorul a sărutat mâna nunţiului la venire şi la plecare. Lucrul acesta m-a rănit puţin sufleteşte şi gândeam: „Ce atitudine necorespunzătoare!” lată un fapt care confirmă diferenţa între «a şti» şi «a folosi». Ştiam ce sunt ascultarea ş i umilinţa, dar nu cum se practică, de vreme ce nu înţelesesem atunci că gestul Monseniorului a fost plăcut lui Dumnezeu şi instructiv pentru oameni.

LA întoarcere am luat acelaşi drum ca la venire, bineînţeles pe jos. Am traversat Strada Schitu Măgureanu, am intrat apoi pe Ştirbei Vodă, pe Spiru Haret, pe lângă Catedrală şi am urcat puţin pe Calea Victoriei, după care ne-am angajat pe strada Biserica Amzei. În acest timp i-am vorbit cu mare entuziasm de Sfântul Apostol Pavel, ale cărui Epistole începusem să le recitesc, şi atribuiam Sfântului Apostol toate superlativele posibile. Când, deodată, l-am auzit întrerupându-mă:
– Care Sfânt Pavel?
M-am oprit, l-am privit pentru o clipă încurcat şi am repetat: „Cum care Sfânt Pavel?! Sfântul Pavel!!”, şi am accentuat pe ultimul cuvânt. Monseniorul mi-a replicat:,,Bine, dar care Sfânt Pavel?” De data asta, puţin enervat, am răspuns: „Ei bine, Sfântul Pavel care a scris Epistolele către romani, către Corinteni, către Efeseni, către Galateni şi aşa mai departe”.
Atunci calm, dar cu surâsul dispărut de pe faţă, şi-a precizat gândul: „A, vreţi să vorbiţi de Saul din Tars, confirmat de Biserică? Să nu uităm că dacă avem un Sfânt Apostol Pavel, aceasta se datorează faptului că Biserica l-a confirmat”.
O bună bucată de drum nici ei, nici eu nu am mai spus nimic. Eu însă am priceput şi am reţinut. Fusese o «prelegere» care durase câteva minute, legată de o situaţie creată de Monseniorul, cu arta lui de a conduce sufletele pe drumul corect al credinţei.
El avea un respect deosebit pentru Biserică şi pentru infailibilitatea papală, pe care le socotea strâns şi nedespărţit legate una de alta, căci, fără infailibilitate, aderarea noastră prin credinţă la adevăr devine fantezistă şi chiar nejustificată. Noi nu suntem chemaţi să aderăm la orice fel de adevăruri, ci numai la acelea propuse de Isus. Şi Isus ne-a promis că-l vom găsi, pe parcursul secolelor, în persoana lui Petru. Îl aud şi acuma încheind convorbirea noastră: „Pentru definirea adevărului, în funcţia papei nu se află un om, ci însuşi Cristos”.

AŞA se explică şi străduinţa pe care o depunea pentru unirea Bisericilor. Oriunde şi oricând a avut ocazia, a căutai să obţină ceva care să reprezinte un pas înainte.
A luat parte personal la eforturile cardinalului Mercier şi ale lordului Halifax pentru unirea Bisericii Anglicane cu Roma. Mi-a spus că tratativele erau la un moment dat foarte avansate şi se spera într-o reuşită, când, ajungându-se la problema spinoasă a apostolicităţii, tratativele s-au întrerupt.
Era vorba despre consecinţele care decurgeau din lipsa de apostolicitate a Bisericii Anglicane. Prin ruptura lui Henric al VIII-lea, tot ce a urmat nu a mai fost legal din punct de vedere canonic. Trebuiau să fie refăcute o bună parte din sacramente, în special sacramentul preoţiei şi al căsătoriei. Or, îmi spuse Monseniorul, oricât de prieten a fost lordul Halifax cu cardinalul Mercier, oricât a insistat şi Monseniorul personal, întrucât avea cu Halifax strânse şi vechi legături de amiciţie, totul a fost zadarnic. La acest punct, Halifax le-a explicat că nu se poate obţine nimic de la englezi. Englezii nu vor admite niciodată faptul că, începând cu Henric al VIII-lea, regii Angliei, care deveniseră şi şefi ai Bisericii Anglicane, au avut legături libere, căsătoriile lor nefiind valabile. „Cum să admită, de exemplu, englezii azi, le spunea lordul Halifax, să se refacă ceremonia căsătoriei regelui cu regina?”
Dar nici Biserica Catolică nu a putut face concesii într-o problemă esenţială privind sacramentele.

MONSENIORUL ţinea lunar şedinţe în care participau atât laici, cât şi preoţi ortodocşi, pentru a se ruga împreună şi a căuta cele mai adecvate mijloace de apropiere. Monseniorul nu denumea aceste şedinţe ca fiind «ecumenice»; el le zicea doar «încercări de a se ajunge la o singură turmă şi un singur păstor».
Şedinţele aveau loc pe strada Batiştei, la sediul episcopului Aftenie.
Nu pot încheia acest capitol fără a spune că, ori de câte ori dorea Monseniorul să dea cuiva să citească o carte care trata problema Bisericii, recomanda volumul al III-lea al lucrării «Le Christianisme et les temps presents» de Bougaud.
Cartea lui Bougaud a fost scrisă pe la 1873. Consemnez aceasta pentru a marca o dată mai mult poziţia Monseniorului. El însuşi om de ştiinţă şi mereu la curent cu ce era nou, recomanda totuşi o carte scrisă cu vreun secol în urmă. De ce? Mai întâi, pentru că e bine scrisă, şi o carte bine scrisă rămâne totdeauna actuală. În al doilea rând, pentru că Isus este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, alfa şi omega. Şi modernismul, oricât de modern ar vrea să fie, va trebui să se încadreze, în mod inevitabil, în coordonatele alfa şi omega, trasate de Isus o dată pentru totdeauna.

 

X. CÂTE CEVA DESPRE DIAVOL

Cu privire la diavol Monseniorul ştia cu mult mai multe lucruri decât mi-a destăinuit. Nu vorbea cu plăcere despre ele, dar nu le evita atunci când socotea că erau necesare pentru a edifica un suflet.
Dar voi reda mai întâi ce am trăit lângă el în această privinţă.
Într-o zi de vară, mergeam împreună pe bulevardul Lascăr Catargiu, cum se numea atunci. Ca de obicei, mergeam pe jos. La un moment dat, văd apărând, aşa ca din senin, un bărbat ca la vreo 40 de ani, îmbrăcat elegant, care, apropiindu-se agresiv de Monseniorul, a început cu o voce aspră, răguşită, sacadată şi într-o cadenţă accelerată să-l certe şi să-l ameninţe, gesticulând puternic. Vorbea franţuzeşte. Am clar în minte începutul apostrofării: „Ştiu cine sunteţi, sunteţi Monseniorul Vladimir Ghika…” Apoi pentru mine cuvintele s-au amestecat. Auzeam, dar nu înţelegeam nimic. Monseniorul părea însă că le înţelege. Dar, fără a întoarce capul, mergea înainte. Scena m-a revoltat şi am făcut gestul că vreau să mă opresc şi să-l alung pur şi simplu. Monseniorul m-a apucat de braţ cu hotărâre şi mi-a spus: „Lăsaţi-l, haideţi repede!”, şi a continuat să meargă cu pas grăbit. Personajul continua să meargă în rând cu noi şi să vorbească. Am privit faţa Monseniorului şi mi-am dat seama că el se ruga. După vreo câţiva zeci de metri, am simţit că bărbatul s-a retras. Nu ştiu cum a plecat. Monseniorul nu a comentat niciodată incidentul. Întâmplarea a deschis însă drumul anumitor destăinuiri ulterioare.
Redau trei dintre ele, aşa cum mi le reamintesc. Mai întâi o scurtă explicaţie. Monseniorul s-a ocupat îndeaproape de aceia care, în schimbul anumitor satisfacţii pământeşti, n-au ezitat să se consacre diavolului, vânzându-şi sufletul, căci fără asta nu se putea. Repet că era foarte prudent când trebuia să vorbească despre aceste lucruri, dar, când socotea că trebuia să vorbească, vorbea fără nici o teamă. Într-o zi, mi-a spus că era folosit de Biserică împotriva lojilor satanice.
Să încep cu prima întâmplare.

ERAla Paris. o fată tânără, care era un copil de-al său spiritual, căuta de lucru de mai multă vreme fără a reuşi să găsească nimic care să-i convină. Era o fată instruită. plăcută ca fizic şi provenind dintr-o familie onorabilă. dar modestă.
Într-o zi, fata citi într-un jurnal un anunţ pentru un post de secretară. Imediat se porni la drum şi, ajunsă la adresa indicată, se găsi în faţa unui adevărat palat. Sună şi uşa îi fu deschisă de o doamnă în vârstă care, după ce o întrebă ce doreşte, o pofti înăuntru şi_ o rugă să ia loc până va veni stăpânul ei. După câteva minute intră un domn de vreo 50 de ani care se prezentă şi, foarte politicos, îi descrise ce anume ar avea de făcut ca secretară. Dorea să-şi scrie memoriile. Salariul fiind destul de atrăgător, tânăra fată căzu de acord. Lucrul urma să înceapă săptămâna următoare.
Câteva luni lucrurile au mers normal, dar, curând, fata îşi dădu seama că patronul se amorezase de ea. Cu fiecare zi în plus, serviciul devenea mai penibil. Într-una din zile, aproape că a cerut-o în căsătorie. Fata realiza că nici nu putea fi vorba de căsătorie din cauza diferenţei de condiţie socială. Ea era de origine modestă, iar patronul ei era nobil, era cavaler. Atunci, fără a-şi anunţa hotărârea, plecă brusc, luându-şi de la gazda unde stătea cele câteva lucruri pe care-l avea, şi se mută în altă parte, fără a lăsa noua adresă nimănui. Dar plecarea ei fusese determinată şi de o anumită atmosferă nesănătoasă, un fel de apăsare sufocantă care plana în jurul acestui om, deşi el fusese totdeauna foarte corect. Nu-şi putea explica despre ce anume era vorba, dar în el mai multe lucruri o speriau.
Astfel, după ce părăsi serviciul, tânăra îşi reaminti de anumite porniri de furie ale celui ce o angajase. Până la urmă el izbutea să le învingă, dar aceste accese lăsau totuşi urme în starea lui generală. Tot aşa, îşi aminti acum, o dată plecată, că bătrâna menajeră îi sugerase de mai multe ori să-şi găsească un alt loc, care să o solicite mai puţin. Căci pentru ea, spunea bătrâna, atmosfera de aici poate că nu este prea prielnică.
Tânăra secretară, socotind că toate aceste lucruri sunt destul de curioase, vorbi despre ele Monseniorului Ghika, arătându-i că, deşi nu avea nici o probă, era îngrijorată de starea sufletească a fostului ei patron, şi-l rugă să încerce să-l vadă. Îi dădu adresa.
Foarte curând, Monseniorul s-a prezentat la uşa clădirii respective. A sunat. Era, ca de obicei, în reverendă. Când se deschise uşa, în cadrul ei apăru figura speriată a bătrânei menajere, care ii spuse pe un ton de comandă: „Vă rog, plecaţi!” şi voi să închidă uşa. Cu un gest brusc, Monseniorul a pus piciorul în deschizătura uşii şi s-a strecurat înăuntru.. De data aceasta bătrâna menajeră i se adresă ceva mai blând, dar insistând: „Stăpânul meu nu vă va primi niciodată, aşa că, vă rog, plecaţi!”
Monseniorul şi-a repetat însă cererea de a-l vedea pe stăpânul ei, spunându-i să-i transmită că prinţul Vladimir Ghika doreşte să-i vorbească. A făcut acest lucru gândind că un cavaler va fi ispitit să primească un prinţ. Şi a avut dreptate. După câteva minute, într-un halat foarte elegant, pretextând că este suferind, şi scuzându-se de ţinuta lui, a apărut stăpânul casei, care se interesă pe un ton foarte amabil de scopul vizitei Monseniorului.
Când a aflat că vine din partea domnişoarei ex-secretare deveni dintr-o dată atent şi puse fel de fel de întrebări. În final îi ceru adresa. Bineînţeles că Monseniorul a refuzat să i-o dea. S-au succedat câteva minute în care fostul patron insista cerând adresa, iar Monseniorul refuza de fiecare dată să-i satisfacă cererea. Acest refuz ferm provocă o manifestare cu totul ieşită din comun. Fostul patron intră într-o stare îngrozitoare de furie, cu oribile torsionări ale membrelor, şi începu să facă nişte salturi incredibile. Sărea până la plafon, şi era vorba de o casă veche cu plafonul foarte înalt. Monseniorul a început să se roage, fără să se mişte de pe locul său. Nu după multă vreme, cel intrat în criză se prăbuşi pe un fotoliu şi, cu obrazul îngropat în palme, începu să plângă ca un copil. Monseniorul aştepta, rugându-se în continuare. După un timp încetă şi plânsul. Cu o figură răvăşită, cu o voce stinsă, stăpânul casei spuse: „Plecaţi, nu aveţi ce căuta în această casă. Vă rog, plecaţi!”
Bineînţeles că Monseniorul a cerut explicaţii pentru această conduită, deşi era complet edificat. Atunci interlocutorul i-a mărturisit: „M-am consacrat diavolului, şi dumneavoastră nu puteţi schimba nimic! Soarta îmi este definitiv pecetluită. Sunt condamnat în veşnicie.”
Monseniorul a început să-i vorbească despre bunătatea atotputernică a lui Dumnezeu, arătându-i că, atâta vreme cât există o căinţă sinceră, totul poate fi schimbat, nimic nu este pierdut.
Convorbirea nu a durat mai mult decât o jumătate de oră şi proprietarul casei se hotărî să se mărturisească. Dar spuse imediat că va veni el la Monseniorul pentru că toate camerele erau murdărite de orgii şi profanări. Deodată însă se opri, se lumină puţin la faţă şi zise: „Există totuşi o cameră păstrată curată, cea în care a murit mama mea. Am lăsat această cameră aşa cum era la moartea ei”. Monseniorul a cerut să vadă camera. Nu a fost refuzat şi au trecut prin fel de fel de culoare şi galerii până ce au ajuns în faţa uşii camerei mamei. Cu o oarecare reţinere în mişcări, domnul deschise uşa. În cameră domnea o atmosferă limpede, senină, odihnitoare. Monseniorul privi în jur şi observă o canapea într-un colţ al odăii. Îi spuse: „Să mergem acolo şi vă veţi mărturisi. Nu este bine să amânaţi. Dumnezeu vă cere să vă curăţiţi sufletul. Dumnezeu vă aşteaptă cu iubire de prea multă vreme, ca să mai amânaţi.”
Fără nici o rezistenţă, ca un copil, omul îşi începu mărturisirea, care a durat un timp mai îndelungat. La sfârşit, după dezlegare, Monseniorul i-a spus că va veni a doua zi, la aceeaşi oră, ca să spună Liturghia în această cameră în care s-a mărturisit.
A doua zi, la ora fixată, Monseniorul s-a prezentat. Bătrâna menajeră, după ce s-a mărturisit şi ea, a asistat la Sfânta Liturghie şi s-a împărtăşit în rând cu stăpânul ei.
După slujbă, Monseniorul a făcut tot ce era necesar pentru purificarea casei, cameră de cameră. Cavalerul nu mai era de recunoscut. Şi mai ales ochii, ochii se schimbaseră complet.
După ce a fost împlinit tot ce era necesar, dând o ultimă binecuvântare, Monseniorul s-a îndreptat spre uşa de intrare. La uşă, bătrâna menajeră îi spuse: „Sunt ani de zile de când mă rog lui Dumnezeu pentru această clipă. Dumnezeu să vă binecuvânteze.” Şi, cu aceste cuvinte, a închis uşa.
Monseniorul, după ce a terminat povestirea, a adăugat: „ Personal, cred că rugăciunea stăruitoare a acestei femei a salvat sufletul stăpânului său”.

ACUM voi trece la a doua întâmplare. Monseniorul era în Bulgaria, unde venise să o vadă pe verişoara sa, Regina Sofia. Într-o zi, prin intermediul Surorilor de Caritate ale Sfântului Vincenţiu de Paul, a fost rugat să treacă pe la spitalul în care lucrau aceste surori, fără nici o altă explicaţie decât că e vorba de un caz urgent. Bineînţeles că a acceptat de îndată invitaţia. Ajuns la spital, a fost condus la căpătâiul unui bărbat tânăr, grav bolnav, care, primindu-l cu ochii ir lacrimi, l-a rugat să-i asculte povestea ca să afle scopul cererii sale de a fi vizitat. Iată povestea:
Dornic de a-şi «trăi viaţa», neavând decât un modest bagaj de cunoştinţe, cu ajutorul unor relaţii destul de dubioase şi trecând prin lojile masonice, a fost recrutat de servicii secrete, ajungând în final, ca o ultimă etapă, într-o lojă satanică. Ştia că nu mai este salvare posibilă pentru el, dar dorea să facă în finalul vieţii lui ceva util pentru salvarea acelora care ar fi ispitiţi să urmeze calea pe care îşi angajase el viaţa. Astfel, dorea să aducă o probă, care i se părea evidentă, privind existenţa lui Dumnezeu.
Înainte de a fi primit în lojă, tânărul a trebuit să participe la un ceremonial complicat, ceva invers botezului, ideea centrală a acestui ceremonial constând în repudierea lui Dumnezeu şi consacrarea către diavol. După ce a fost primit, trebuia să participe cu regularitate la şedinţele lojii şi la fel de fel de manifestări specifice cultului satanic. în loja de care aparţinea, membrii erau obligaţi să aducă ostii consacrate, pentru ca acestea să fie apoi profanate. Tânărul nostru, după ce a primit ostia şi s-a întors în banca sa, nu a avut curajul să o aducă la lojă, ci a înghiţit-o pur şi simplu. Or, dacă Dumnezeu nu ar exista în ostia consacrată, de ce era nevoie de un întreg ceremonial de profanare? s-a întrebat tânărul.
După această destăinuire, Monseniorul a trebuit să lupte din răsputeri pentru a-l convinge că noi nu trebuie să disperăm niciodată, şi nici să ne îndoim vreodată de bunătatea lui Dumnezeu, care nicicând nu respinge o întoarcere totală şi sinceră. Cât priveşte judecata sufletului nostru, Dumnezeu şi-a rezervat-o cu stricteţe Lui personal.
Bineînţeles, îmi adăugă Monseniorul, i-a adus la cunoştinţă că Biserica nu admite să dovedeşti existenţa lui Dumnezeu prin uneltirile diavolului. Totuşi, această idee greşită a lui îi poate folosi personal, ca un început de dovadă a sincerităţii cu care regretă fapta comisă.
Monseniorul i-a primit mărturisirea, pe cât de simplă pe atât de tragică, i-a dat dezlegarea şi, având în vedere starea sănătăţii sale, i-a dat şi Sfânta Împărtăşanie. A mai trăit doar câteva zile, murind în stare de har. Şi Monseniorul şi-a încheiat povestirea cu afirmaţia că el personal a crezut întotdeauna că tânărul a primit harul întoarcerii finale datorită împărtăşirii sale de atunci, cu toate că, din punct de vedere teologic, a fost o împărtăşire profanatoare.

A treia întâmplare este poate mai dureroasă decât primele două, dintr-un anumit punct de vedere.
O redau aşa cum mi-a fost povestită.
Monseniorul, pe când era tânăr, fusese invitat să ia parte la o excursie particulară pe un iaht, în fiordurile Norvegiei. Aşa cum se întâmplă în astfel de ocazii pe un iaht, din când în când aveau loc diferite manifestări distractive, precum mici serate dansante, recitaluri, conferinţe etc.
Pe vapor se afla şi doctorul Richet, care a fost solicitat să contribuie şi el cu o conferinţă. Richet a făgăduit că va căuta printre invitaţi un «mediu» cu care să facă anumite experienţe. Toată lumea a fost foarte bucuroasă. După puţină vreme, Richet a propus unui tânăr invitat să-i fie mediu. Tânărul a refuzat categoric. Richet plecă foarte contrariat şi iritat. Peste vreo două zile, când aproape toţi invitaţii erau din nou adunaţi pe punte, Richet a prins pentru o clipă privirea tânărului care-l înfruntase şi a izbutit să-l ia în stăpânirea hipnozei. Pe punte s-a făcut tăcere. Invitaţii s-au adunat imediat în jurul unei mese, adusă de un matelot tânăr şi puternic. Pe masă s-a aşezat un vas cu flori. Richet ceru tânărului să se apropie. Tânărul a executat fără nici o ezitare. Richet a scos o floare din vas, i-a arătat-o şi i-a spus: „Această floare este floarea fericirii tale. Caută să o obţii”. Şi, cu un gest brusc, îi dădu matelotului floarea. Matelotul a luat floarea şi a început să fugă pe covertă. După el, cu disperare, alergă şi tânărul hipnotizat, căutând să-şi obţină «fericirea». Matelotul se căţăra ca o maimuţă pe scări, pe frânghii, trecând prin lucarne, prin uşi pe care le închidea după el, ca să oprească pe tânărul care-l urmărea din ce în ce mai aprig şi mai decis să ajungă floarea. Din lipsa de ezitare a matelotului se vedea că traseul fusese ales dinainte. Fuga a durat cam zece minute. Matelotul alergase în cerc şi, ajuns la Richet, îi dădu floarea. Tânărul, palid, cu fala asudată şi plină de zgârieturi, gâfâind, se repezi la mâna care ţinea floarea. Richet, foarte calm, o aruncă peste bord. Datorită iuţelii şi prezenţei de spirit a matelotului, care a prins în ultima clipă pe cel hipnotizat, s-a putut evita o nenorocire. Încetul cu încetul s-au retras cu toţii, tăcuţi, unul câte unul, spre cabinele lor. „În tot acest timp, mi-a povestit Monseniorul, l-am urmărit mai ales pe Richet, care avea o înfăţişare înfiorătoare şi o satisfacţie sadică. Pentru cei mulţi, desigur că cele văzute erau inexplicabile.”
L-am întrebat: „Dar pentru dumneavoastră?”
Îmi răspunse calm: „Pentru mine, mai târziu, totul s-a clarificat, întrucât am aflat din anumite destăinuiri că Richet era şeful lojilor satanice din Franţa. Da! Acesta era marele Richet!”

ÎNTR-O altă conversaţie, Monseniorul mi-a povestit direct de la cineva care fusese de faţă la scenă că atunci când Chamberlain a fost primit de Hitler şi i-a comunicat că Guvernul Britanic nu poate admite mai departe politica de forţă a Germaniei Hitler a intrat într-o criză oribilă şi s-a repezit la o canapea unde erau mai multe perne, a luat una din ele şi a început să o muşte cu furie. Ce a urmat, ştie toată lumea, pentru că este istorie contemporană.

 

XI. SCAUNUL DE SPOVADĂ, LOC DE IERTARE ŞI DE ORIENTARE

Monseniorul avea o mare experienţă în a conduce sufletele, experienţă dublată de harul special de a se putea adapta la diferite situaţii.
O direcţie spirituală este ceva foarte delicat, îmi spunea deseori Monseniorul, pentru că, în afara liniilor mari care trebuie să convină tuturor în ceea ce priveşte conţinutul, directorul spiritual trebuie să găsească forma adecvata fiecărui suflet. Fiecare suflet este un univers aparte, care nu se mai repetă niciodată, De aici, necesitatea pentru un director spiritual de a avea o vastă experienţă şi o viaţă interioară proprie, profund ancorată într-o spiritualitate sănătoasă.

PENTRU edificare, voi povesti o întâmplare trăită de Monseniorul la Paris.
Se întorsese de la o conferinţă pe care o ţinuse la invitaţia unei congregaţii. Locuia într-o cameră pe care i-o dăduseră spre folosinţă călugării dominicani De abia se aşezase la masa de lucru, când auzi o bătaie în uşă. Răspunse afirmativ. Uşa s-a deschis şi a văzut intrând un tânăr de vreo 30 de ani, un bărbat înalt şi frumos, care l-a întrebat destul de amabil. „Sunteţi Monseniorul Vladimir Ghika?” Monseniorul a răspuns, bineînţeles, că el este. Tânărul s-a prezentat la rândul lui. Apoi, brusc, vocea i se schimbă ca ton şi modulaţie şi el dezvălui scopul vizitei. Redau, cred, cu fidelitate scena care a urmat. Tânărul a început prin a-i repeta în linii mari conferinţa pe care o ţinuse, şi la fiecare idee începea cu;vorbele: „Aţi spus că…, aţi spus că…, aţi spus că…” Monseniorul îl asculta, rugându-se tot timpul pentru el. După ce tânărul a terminat rezumatul, s-a oprit şi, cu o voce agresivă, începu:,,Acum zic şi eu, la rândul meu”, după care porni să descrie detaliat toate ororile pe care le comisese în viaţă, lucruri de neimaginat, pe care memoria lui le reţinuse în toate detaliile; iar ceea ce era mai înfiorător era chiar limbajul murdar pe care-l folosea. Aproape o jumătate de oră a descris câte făcuse şi a conchis:.”Unde este Dumnezeul tău, de care tot vorbeşti? Uite-mă tânăr şi puternic! Unde-ţi este Dumnezeul?”
Monseniorul, care până atunci tăcuse, văzând că tânărul îşi,golise tot sacul de murdării, s-a sculat, l-a apucat de braţ şi i-a spus cu o voce liniştită, dar pe un ton ferm: „Acum. aşezaţi-vă în genunchi şi faceţi actul de căinţă ca să vă dau dezlegarea”.

Tânărul, fără nici o rezistenţă, a îngenuncheat şi a început să plângă cu amar.
Acest tânăr a devenit ulterior un model de viaţă creştină în parohia de care aparţinea şi un element util întregii societăţi.

MONSENIORUL folosea ocazia spovezii nu numai pentru dezlegare, ci şi pentru lecţii de viaţă spirituală. Eu personal plecam întotdeauna din scaunul său de spovadă cu o soluţie pentru concilierea vieţii de pe pământ cu viaţa supranaturală, căci aceasta este în fond problema vieţii spirituale.
Era foarte discret privind persoana lui şi nu vorbea aproape niciodată despre el. Totuşi, în situaţii excepţionale, în care socotea că era util să o facă pentru instruirea penitentului., călca fără nici o ezitare regula pe care şi-o impusese.
I-am mărturisit odată îngrozitoarele distrageri ale atenţiei pe care le trăiam atunci când mă rugam. Şi când spuneam «îngrozitoarele», nu exageram cu nimic. Parcă-l aud: „Am să vă dezvălui un lucru intim. Niciodată, dar absolut niciodată, nu mi-am cumpărat o pereche de pantofi. De obicei, port ceea ce-mi dă fratele meu când vrea să scape de o pereche de pantofi care nu-i mai convin. Deci este ultimul lucru la care m-aş putea gândi. Şi totuşi, ieri dimineaţă, după liturghie, când îmi spuneam rugăciunile de mulţumire, gândul îmi revenea mereu la pantofii mei, cu întrebarea dacă nu cumva îmi sunt tălpile găurite.
Aceasta este preocuparea diavolului, care vrea cu orice chip să ne sustragă de la rugăciune şi să ne tulbure. El o face fără nici o ruşine. Nu degeaba Sfânta Scriptură îl denumeşte Belzebut, care înseamnă «regele muştelor», acele insecte insuportabile care nu se satură niciodată de a te sâcâi.”

ÎN materie de ispite ale penitenţilor săi era extraordinar. Mergea înaintea confesiunilor, descriindu-le fără cruţare, în toate cutele lor ascunse, atât de primejdioase în generoasa lor discreţie.
Iau un exemplu. Foarte jenat, i-am mărturisit odată că, deşi respectuos faţă de icoana Inimii Preasfinte a lui Isus, nu pot să nu o găsesc inestetică. Îl aud şi acum continuându-mi gândul ca şi cum el ar fi rostit cuvintele mele: „Da, icoana este inestetică. Inima pare ca o «ridiche». Dar noi suntem autorii ei, pentru că atâta timp cât a ţinut Inima în piept, prea puţini se gândeau la ea. Atunci, a socotit că e bine să o scoată afară, să o aşeze pe piept, într-un contrast izbitor cu realitatea, pentru ca noi să fim îndemnaţi să ne gândim la ce a fost şi ce este iubirea sa de oameni. Şi binecuvântata stratagemă a reuşit. Nesfârşite şiruri de suflete au urcat la Cer prin această devoţiune.”

MONSENIORUL mi-a spus odată că nu e bine să mergem la spovadă cu fapte care nu trebuie mărturisite, fiind numai nişte greşeli minore, deoarece la spovadă are loc într-un chip nevăzut, dar real, o efuziune a sângelui lui Cristos, şi nu e bine să o provocăm pentru orice nimic, printr-o devoţiune rău înţeleasă. Desigur, dacă e vorba de o tulburare a conştiinţei, atunci trebuie să ne mărturisim cât mai repede cu putinţă.
Sfaturile lui de la spovadă erau rezultatul unor lungi meditaţii şi atingeau exact punctul vulnerabil al penitentului, arătându-i şi explicându-i ce are de făcut. Cu titlu de exemplu, voi reda câteva gânduri cu care am plecat din scaunul său de spovadă, gânduri pe care le folosesc şi astăzi atât pentru mine, cât şi pentru alţii.
Mărturisindu-i că am fost lipsit de «spiritul de sărăcie», m-a sfătuit ca în această privinţă să mă gândesc mai insistent şi mai profund la Isus, care nu a avut niciodată ceva care să-i aparţină în propriu, şi a adăugat: „Pentru El folosea strictul necesar, pe care-l lua din cele ce i se ofereau zi de zi”, şi a încheiat: „Da! nu a avut niciodată ceva al Său. Nici măcar Crucea pe care a fost pironit nu a fost a Sa, căci foarte probabil au mai fost şi alţii pironiţi pe această Cruce înaintea Lui”.

I-AM mărturisit odată că m-a tulburat puţin formula lui Tertulian: «Credo quia absurdum». Îl aud şi acum, cu voce blândă, completând:,,…quia absurdum est non credere”.

acuzam odată de timpul pe care îl iroseam uneori cu nimicuri, fapt pentru mine cu atât mai grav, cu cât mă speriam mereu de viteza cu care trecea timpul. Mi-a replicat: „Veţi vedea atunci când veţi îmbătrâni că timpul vă va trece şi mai repede. Nu mă refer la o impresie, ci la o realitate: un an este mai scurt pentru un bătrân decât pentru un tânăr”. M-am întrebat atunci şi mă întreb şi azi dacă nu o fi ceva analog cu teoria relativităţii. Fapt este că astăzi, când am apropiat vârsta sfârşitului său de viaţă, săptămâna de şapte zile pe care o trăiesc copiii mei, nu are pentru mine decât luni, joi sau vineri, duminică şi iar luni.

ALTĂDATĂ i-am mărturisit că am fost cam prea aspru cu o persoană care voia să formeze un «partid catolic», socotind că se cobora prestigiul Bisericii într-o lume care se mişcă pe coordonate ce sunt departe de cele ale legii lui Isus. „Nu numai atât, mi-a adăugat, dar unirea acestor două noţiuni: «partid» şi «catolic» este stranie, pentru că ele se exclud prin definiţie. Atunci când spui «partid», spui „parte”, şi când spui «catolic», spui „universal”.

 

XII. UN LUCRU CONSOLANT

Monseniorul îmi spunea întotdeauna că puterea de ispită a diavolului este limitată de Dumnezeu, şi că sunt chiar anumite compartimente ale sufletului nostru la care diavolul nu are în nici un fel acces.
Pentru a fixa acest adevăr mi-a povestit o întâmplare pe care a trăit-o prietenul său, amiralul japonez Yamamoto.
Amiralul, deşi un apropiat al Casei Imperiale, era catolic. Om de o integritate deosebită, se găsea de mai multă vreme în fala unei dileme pe care nu ştia cum să o rezolve. Plin de încredere în Dumnezeu, a început să se roage în mod insistent ca să fie ajutat să facă ceea ce este bine, atât pentru el, cât şi pentru ţara lui. În decurs de o săptămână, ca om de acţiune ce era, s-a hotărât să vină în Europa, într-o vizită particulară, mai întâi la Paris unde avea prieteni, şi apoi la Roma.
Monseniorul nu mi-a precizat dacă venise la Paris special pentru a-l consulta pe el, şi nici nu m-a lăsat să înţeleg aşa ceva. Totuşi, continuând să povestească, fără să-şi dea seama, întâlnirea cu Yamamoto apărea drept ceva aşteptat, ceva stabilit mai dinainte. Dar să redau mai departe povestirea.
Amiralul a venit să-l vadă şi să-i expună cazul care-l preocupa. Monseniorul, după ce l-a ascultat cu atenţie, i-a spus: „Excelenţă, ar fi bine ca dumneavoastră să mergeţi să vedeţi o fată bolnavă, care trăieşte acuma la Paris sub o strictă îngrijire şi cu asistenţă permanentă din partea Bisericii. Această fată a ţucat un rol hotărâtor în hirotonirea mea ca preot. Eu ezitam, neştiind ce este bine să fac, să rămân laic sau să devin preot. Auzisem despre această persoană că avea o viaţă cu totul deosebită, avea haruri speciale, dar avea şi încercări îngrozitoare din partea diavolului. De aceea Biserica hotărâse că e bine să-i desemneze în mod special un preot cu experienţă, care să o aibă permanent în grijă.
Tânăra nu a fost surprinsă atunci când m-a văzut intrând la ea, pentru că era obişnuită cu fel de fel de vizite. La început am discutat chestiuni cu caracter general. M-a impresionat bunul său simt în a păstra măsura, dar m-a impresionat mai ales siguranţa şi corectitudinea răspunsurilor pe care le dădea, totul cu o mare simplitate. Vorbea despre subiecte delicate având liniştea unui cunoscător, deşi instruirea ei era destul de modestă. Foarte repede mi-a câştigat încrederea şi, nu ştiu cum, dar am ajuns să o întreb despre dilema mea personală. Nici o clipă nu a ezitat şi mi-a răspuns că deja de mai multă vreme trebuia să mă fac preot şi că e păcat să mai întârzii, întrucât valoarea unei liturghii depăşeşte cu mult orice altă activitate de apostolat. După ce am plecat de la ea, am simţit în sufletul meu că această tânără avea dreptate.”
După această povestire a întrebat pe amiral dacă nu socoteşte că ar fi cazul să se ducă şi el să o vadă, adăugând că se poate s-o găsească în zilele ei grele, de încercări, când nu e posibil să te înţelegi cu ea.
Amiralul s-a dus. A doua zi, la ora fixată, s-a reîntâlnit cu Monseniorul şi i-a spus: „Aţi avut dreptate. În genul ei este o persoană remarcabilă, dar, spre deosebire de dumneavoastră, eu am plecat de acolo cu o îndoială şi vă rog să mă ajutaţi. Iată despre ce este vorba. Atunci când am plecat din Japonia am rugat pe Dumnezeu, cu toată căldura sufletului meu, să mă ajute şi într-o altă chestiune, atât de delicată şi importantă încât nu am îndrăznit vreodată să pronunţ vreun cuvânt în această privinţă; mă feream de cea mai mică indiscreţie posibilă. Or, vă închipuiţi surprinderea mea când persoana la care m-aţi trimis mi-a arătat la un moment dat care trebuie să-mi fie hotărârea în această problemă. Tulburarea de care v-am vorbit este provocată de faptul că nu ştiu dacă ce mi-a spus este de la Dumnezeu sau de la diavol. Cum pot şti asta?”
Atunci Monseniorul i-a spus că poate fi liniştit, pentru că diavolului îi este interzis să cunoască ceea ce se petrece între Dumnezeu şi sufletul nostru în rugăciune.
Amiralul s-a luminat dintr-o dată, deoarece a înţeles că avem un refugiu al gândurilor noastre, la adăpost de diavol, avem rugăciunea.

ACEASTĂ situaţie privilegiată este rezervată exclusiv sufletului nostru în rugăciune. De aceea, pentru toate celelalte activităţi ale noastre Monseniorul recomanda maximum de discreţie în vorbire. Îmi reamintesc perfect că, vrând să-i prezint odată un plan de acţiune într-o anumită chestiune, m-a oprit brusc, spunându-mi: „Nu-mi spune ţi nimic, ca să nu vă creaţi dificultăţi”.
Mi-a explicat apoi că nu trebuie să vorbim înainte de a acţiona, pentru că diavolul ne va ridica fel de fel de piedici. Singura armă este discreţia absolută. Insista asupra experienţei lui proprii, precizând că ori de câte ori a vorbit despre ceea ce avea de gând să facă, dintr-o dată, ca o furtună, se porneau fel de fel de impedimente, piedici absolut insolite, complicaţii care nu-şi aveau nici o justificare. Cu vremea, a înţeles că erau scorniri ale diavolului, pentru că avusese imprudenţa să vorbească despre planurile sale de viitor. Şi astfel, de îndată ce şi-a impus tăcerea, dificultăţile s-au redus la cele pe care e firesc să le avem aici pe pământ, oricând şi oriunde.

CA un copil căruia i se povesteşte ceva, am vrut şi eu să ştiu mai multe şi am întrebat: „Aţi mai văzut-o pe fata aceea?” Mi-a răspuns: „Da, şi într-o situaţie cu totul surprinzătoare”. Mi-a povestit că, după câtva timp, tânăra, însoţită de către preotul care o asista, a fost dusă la Roma. Ocupa o cameră la etaj, într-o clădire care avea şi multe alte încăperi. La început viaţa i s-a desfăşurat oarecum normal, adică stătea tot timpul culcată în pat, neputându-se scula singură şi având drept infirmieră o soră, care o îngrijea. Avea în continuare aceeaşi clarviziune şi suferea aceleaşi atacuri din partea diavolului. Într-o zi a auzit că o strigă cineva la geam şi, fără să-şi dea seama de ce face, s-a ridicat din pat şi s-a dus la geam, l-a deschis larg, dar n-a văzut nimic. Toate acestea le-a făcut ca într-un somn adânc. Dintr-o dată şi-a dat seama că se ridicase singură din pat şi, nu numai atât, a simţit că este vindecată. Şi vindecată a rămas de atunci. „După câţiva ani am reîntâlnit-o într-un ordin religios din India. Ne-am bucurat reciproc, dar de data aceasta ea a avut nevoie de mine, pentru că devenise persoana cea mai dezorientată pe care mi-a fost dat vreodată să o întâlnesc. După vindecare toate manifestările speciale din viaţa ei dispăruseră.”

ESTE de datoria mea să precizez că Monseniorul avea oroare de înclinarea oamenilor de a dori să cunoască viitorul. Considera această poziţie ca fiind foarte primejdioasă, pentru că de ea profită totdeauna diavolul ca să rătăcească sufletele.
Aşa am ajuns într-o zi să vorbim despre spiritism, de care mă voi ocupa într-un capitol separat.

 

XIII. DESPRE SPIRITISM

Monseniorul îmi spunea că spiritismul este incontestabil folosit de diavol pentru a rătăci sufletele, dar că totuşi se impun anumite distincţii.
Dintr-un început trebuie ştiut că Biserica interzice practicarea spiritismului şi, de vreme ce Biserica interzice, orice argument contrar e în util, pentru că este inoperant. Intr-o zi, am abordat cu el această problemă şi, dintre multele cazuri şi situaţii pe care le-a trăit, cea mai impresionantă şi mai elocventă i s-a părut întâmplarea unui preot paroh din jurul Parisului.
Primi odată vizita acestuia. Foarte agitat şi tulburat, îi solicita ajutorul de care avea mare nevoie într-o problemă legată de parohia sa. Şi anume, parohia aceasta îi dăduse mult de suferit, ca preot. Oamenii nu veneau la biserică. A încercat fel şi fel de mijloace, dar toate încercările sale au rămas zadarnice. Duminica şi sărbătorile de poruncă nu erau în biserică mai mult de câteva persoane, mereu aceleaşi. Într-o zi, veni la el un domn foarte prezentabil, tată a trei copii, şi-i spuse că începând cu prima duminică, atât el, cât şi câţiva prieteni ai săi vor veni cu regularitate la liturghie, conform poruncii Bisericii. A venit la paroh pentru că i s-a spus să-i comunice acest lucru. Când preotul a întrebat din partea cui este mesajul, vizitatorul i-a răspuns că este de la spiritul cu care a vorbit în seara anterioară, iar acesta l-a sfătuit să asculte de Dumnezeu şi să meargă la biserică. Preotul a rămas uluit şi i-a atras totuşi atenţia că Biserica interzice această practică, pentru că, în realitate, vorbeşti fără să ştii cu cine anume vorbeşti. Interlocutorul, fără a se lăsa impresionat de cele spuse de preot, conchise: „Ve-i vedea că spiritele ajută Biserica”.
In prima duminică, persoana respectivă a venit la Sfânta Liturghie, împreună cu întreaga familie, aşa după cum promisese. De atunci întreaga familie a început să ducă o viaţă creştinească normală şi foarte frumoasă. După vreo jumătate de an, duminica şi sărbătorile biserica ajunsese să fie plină de credincioşi. Dar tulburarea preotului era mare, pentru că ştia că aproape toată această lume transformată îşi datorează întoarcerea spiritismului, pe care Biserica îl interzice. Venise acum la Monsenior ca să-i ceară să-i clarifice situaţia. Răspunsul Monseniorului a fost că nu are de ce să fie tulburat. Biserica are dreptate şi ceea ce se vede nu este decât o fază intermediară, care, în final, va conduce în mod dureros la rătăcire. Preotul a plecat mulţumind, dar se vedea din comportamentul său că răspunsul Monseniorului nu-l prea convinsese. În fond era vorba să opui unui fapt, un act de credinţă.
După aproape un an, preotul a revenit cu figura răvăşită la Monsenior spunându-i că duminica biserica lui este goală, că nu mai vine absolut nimeni. Între toţi enoriaşii se întinsese ca o molimă desfrâul, apăruseră certuri groaznice, acte de răzbunare etc.

MONSENIORUL încheie povestirea precizând că spiritismul este de trei categorii. Prima este aceea când spiritismul e folosit de anumiţi escroci pentru a trage foloase nejustificate, sau de anumiţi oameni care fac farse, pur şi simplu. Această categorie este cea mai puţin primejdioasă.
În a doua categorie intră aceia care se autosugestionează şi nu-şi dau seama că ei sunt aceia care acţionează, fără nici o altă intervenţie. Această categorie este ceva mai primejdioasă decât prima, pentru că poate duce la zdruncinarea sistemului nervos şi la o detaşare treptată de ceea ce e firesc pentru o viaţă normală.
În fine, există a treia categorie, care este foarte primejdioasă, pentru că în ea acţionează direct diavolul. Dar este de notat că nu toţi diavolii se ocupă cu spiritism, care e socotit în lumea lor un mijloc minor de a rătăci oamenii. Nu se ocupă de spiritism decât diavolii de «rang» inferior, dacă poate fi vorba de rang într-o lume a răului. Şi chiar aceştia, mai mult se amuză de naivitatea oamenilor.
Ceea ce îi impresionează pe mulţi care practică spiritismul sunt anumite fenomene care se produc şi care depăşesc puterea noastră omenească. Insistăm asupra faptului că unele fenomene se produc cu adevărat. Dar nu aceasta este problema. Problema este: cine provoacă aceste fenomene? Căci nu trebuie uitat niciodată că diavolului i s-au lăsat anumite puteri. Şi diavolul poate face minuni. Puterea lui de cunoaştere se referă mai ales la ce se petrece în spaţiu. Diavolul se poate referi la un eveniment petrecut la mii şi mii de kilometri, poate apărea cu chip luminos de înger etc. Astfel că o minune nu dovedeşte divinitatea sursei. Numai acele minuni care sunt confirmate de Biserică trebuie acceptate, pentru că numai Biserica are puterea legitimă şi competenţa corespunzătoare să o facă.
O singură armă avem la îndemână pentru a nu fi înşelaţi: ascultarea de Biserică.
De altfel, minunea şi stările excepţionale nu trebuie să le dorim, ci dimpotrivă, să ne ferim de ele, pentru că în spatele lor se ascund deseori mari primejdii. Nu cu minuni ne sfinţim; sfinţirea noastră o realizăm prin îndeplinirea îndatoririlor stării în lumea căreia îi aparţinem şi cu rostul nostru firesc în ea. Aceste situaţii excepţionale, printr-un echilibru cerut de justiţia divină, implică şi încercări excepţionale, care sunt foarte greu de suportat. Aşa că poziţia corectă ne-o dă tot: «Facă-se voia Ta» din «Tatăl nostru».

 

XIV. ISPITELE

Răspunsurile pe care le dădea Monseniorul fiilor săi spirituali erau de o mare eficacitate mai ales atunci când era vorba de ispite. Iar aceste răspunsuri aveau totodată o factură de uşoară ironie, atât de subtil folosită, încât întotdeauna instruia şi niciodată nu jignea.
M-am întrebat deseori de ce Monseniorul combătea ispita cu o oarecare ironie, şi într-o zi am înţeles de ce făcea acest lucru. Ispita, oricât de dăunătoare ar fi, poartă în sine urma camuflată a unei stupidităţi, dublată de o ridicolă infirmitate logică. Cel ispitit nu mai prea poate judeca normal şi deci nici să vadă ridicolul situaţiei în care se află.
Iau un exemplu pe care l-am trăit personal. Nu multă vreme după convertirea mea, am venit într-o zi la el cu o întrebare care mă sâcâia. I-am spus: „Monseniore, cum vom fi îmbrăcaţi în Cer?” M-a privit o clipă şi mi-a răspuns: „Ei bine, nu vă îngrijoraţi. Bunul Dumnezeu va avea grijă şi de asta şi, de altfel, esenţial este să ajungem în Cer, cât despre croitor ne vom descurca.”
Monseniorul privea orice ispită cu egală atenţie, oricât de mică ar fi părut că este. Mai mult, cu cât părea mai mică, cu atât era mai circumspect.
În exemplul de mai sus ispita a încercat să se strecoare pe lângă tendinţa noastră de a explica Cerul prin ceea ce se petrece pe pământ. Greşeala mea însă purta şi aspectul ridicol, pentru că nu numai că uitasem predica de pe munte, în care Isus ne sfătuieşte să nu ne îngrijorăm de ce vom îmbrăca, dar mă îngrijorasem chiar şi de ce o să îmbrac în Cer!
In general, ispitele, fie mari, fie mici, au ceva în comun. Şi anume: tulburarea sufletului omenesc. Nu orice ispită te face să cazi, dar orice ispită te tulbură. Or, tulburarea sufletească este mediul cel mai propice pentru căderea unui suflet. De aceea Monseniorul recomanda totdeauna sfatul dat apostolilor de către Isus în Grădina Măslinilor: Rugaţi-vă…”, făcând precizarea foarte utilă că Isus nu le-a zis apostolilor:,,Rugaţi-vă, ca să nu fiţi ispiti ţi”, ci le-a zis:,Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită”.

PENTRU a evidenţia mai bine poziţia Monseniorului, voi reproduce aproape cuvânt cu cuvânt cele spuse mie personal de mai multe ori cu privire la prudenţa pe care trebuie să o avem în faţa realităţii că diavolul, fiind spirit pur, nu doarme.
Iată despre ce este vorba. Se ferea întotdeauna să pună Sfânta Scriptură în mâna neofiţilor şi a noilor convertiţi. Spunea că experienţa i-a arătat că demonul îi atacă pe aceştia imediat, cu violenţă. Iar cum ei nu sunt pregătiţi să-i reziste, mai totdeauna cad, prăbuşindu-se în fel de fel de erezii sau, şi mai trist, într-o oboseală spirituală. Şi această idee o dezvolta cu exemplificări şi cu analize foarte aprofundate. Spunea că pui Sfânta Scriptură în mâna cuiva cu gândul de a-l face creştin şi obţii în realitate un eretic sau un necredincios. De aceea trebuie mai întâi o catehizare serioasă. Sfânta Scriptură trebuie rezervată pentru mai târziu, şi chiar atunci, sub o constantă asistenţă, ca să poţi dirija şi apăra. Un suflet este un lucru atât de frumos încât merită orice oboseală pentru a-i păstra intactă strălucirea.
Şi insista că nimic nu este mai primejdios decât o interpretare fantezistă. Asemenea interpretări se fac mai ales pentru Vechiul Testament.
Cu această ocazie l-am întrebat care socoteşte el că este cea mai bună traducere în limba română a Sfintei Scripturi. Răspunsul a urmat prompt: „Biblia lui Şerban Cantacuzino”.
Monseniorul îşi folosea toată experienţa pentru a preveni căderea în ispită. De aici efortul lui constant de a ne face să înţelegem toată adâncimea cuprinsă în cele câteva cuvinte spuse de Domnul profetului Isaia:,Gândurile voastre nu sunt gândurile mele, şi gândurile mele nu sunt gândurile voastre”.

 

XV. UMORUL

Umorul îl folosea tot ca mijloc de apostolat. Urmărea să aducă buna dispoziţie şi o anumită intimitate între el şi interlocutor.
Mi-a povestit următoarea întâmplare pe care «o ştia el», aşa cum l-a făcut Providenţa să ştie multe întâmplări folositoare altora.
În timpul primului război mondial, Rasputin, care era agent al Puterilor Centrale, s-a prezentat într-o dimineaţă la cartierul marelui duce, fratele ţarului.
Desigur, a fost primit de îndată. După o scurtă conversaţie convenţională, Rasputin, cu obrăznicia care-l caracteriza, îi spuse marelui duce: „Frate, azi dimineaţă mi-a apărut Maica Domnului şi mi-a poruncit să-ţi comunic că voinţa Cerului este ca Marea Rusie să iasă din război şi să nu mai lupte împotriva Germaniei”. Marele duce îl întrebă foarte serios: „Când v-a apărut?” Rasputin, care era de o îndrăzneală fără pereche, răspunse: „Mi-a apărut astăzi la ora 6 dimineaţa”. Marele duce, cu un aer de confidenţă, îi şopti: „Mie mi-a apărut la ora 6 şi jumătate şi mi-a spus că dacă va veni Rasputin să-mi spună ceva din partea ei, să-i dau un picior…”

MONSENIORUL mi-a povestit această întâmplare pentru că avea o mare rezervă faţă de devoţiunile particulare neconfirmate de Biserică. Pentru el devoţiunile reprezentau un plus, şi orice plus este legitim doar după ce sunt îndeplinite cele care sunt obligatorii.
Cu sfinţii îşi permitea anumite glume care dovedeau o tainică şi simplă legătură de iubire şi intimitate cu ei. Astfel, la beatificarea, ce tocmai avusese loc, a unui sfânt, am venit, foarte «naiv»,să-l întreb dacă mă pot adresa acestui sfânt, rugându-mă lui pentru anumite nevoi ale mele, de viaţă spirituală. Îl văd şi azi cum, cu un uşor «surâs serios», mi-a răspuns: „Sigur că da, şi mai ales acestor sfinţi noi, ridicaţi la cinstea altarelor. Vedeţi, sfinţii vechi, nu mai vorbesc de cei foarte vechi, ca Sfântul Apostol Petru sau Paul, care sunt solicitaţi de secole, s-ar putea să fie sătui de atâta «cinstire», pe când sfinţii noi sunt foarte «flataţi» de cererile ce li se adresează şi foarte dornici să ne ajute. Aceştia sunt mult mai zeloşi decât cei vechi.”
Îmi amintesc că am râs amândoi cu multă voie bună.

POVESTEA cu plăcere despre intervenţia lui Avraam în favoarea Sodomei. Îl amuza «târguiala» care, bineînţeles, avea la bază un act de caritate meritorie. „Avraam însă, mita precizat Monseniorul, la un moment dat nu şi-a mai dat seama că cererea lui era insolită, întrucât iubirea de aproapele nu poate să depăşească dreptatea divină. Dar ceea ce e minunat în această întâmplare e bunătatea lui Dumnezeu şi atenţia pe care o acordă rugăciunii noastre.”
Nu m-am putut opri să nu-i spun că atunci când citesc acest text mă simt jenat şi enervat.
Monseniorul mi-a replicat: „Noi, da! ne enervăm, dar Dumnezeu nu! Şi asta avem de învăţat: răbdarea, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu!”

ÎN drumul său spre Japonia s-a oprit pentru câtva timp în India şi apoi în China.
Privitor la India, mi-a spus că Mahatma Gandi era foarte apropiat de Biserica lui Cristos, dar că, oricât ar părea de curios, nu putea renunţa la ideea că vaca nu ar fi un animal sfânt. Să renunţi la Isus pentru o vacă, aşa cum odinioară evreii au renunţat la Isus pentru Baraba!

DIN oprirea sa în China voi reda o întâmplare în care este marcată toată fineţea umorului său şi intimitatea de care am vorbit, pe care o trăia cu sfinţii Bisericii.
Şi-a început povestirea cu afirmaţia, cunoscută de altfel, că poporul chinez este mare maestru în ale bucătăriei, dar uneori cu gusturi foarte ciudate. Cu cât personajul este mai sus pus, cu atât fantezia culinară se simte mai în largul ei.
Astfel, într-o zi a fost invitat la unul din mandarinii cei mai de vază ai ţării. O masă oarecum protocolară. Lucrurile mergeau destul de bine, dialogul era viu, când, Monseniorul a văzut apărând un servitor care ducea pe tavă ceva având o formă ovală şi purtând ici şi colo pete verzui şi galben ocru. Întrucât Monseniorul era destul de informat şi asupra gusturilor lor culinare, şi-a dat imediat seama cât aştepta o grea încercare. La această masă i se servea un ou special alterat, pregătit pentru vizita vreunui mare personaj. Chinezii au obiceiul de a altera ouăle de găină în felurite chipuri, până ce capătă un miros cât mai «suav» şi «rar»! În realitate, ouăle sunt «ajutate» prin diferite procedee să se altereze, căpătând mirosuri care mai de care mai respingătoare. Un asemenea produs este socotit de chinezii «sus-puşi» ca o mare delicatesă. Monseniorul a privit spre mandarin, dar, după surâsul amabil al acestuia, a înţeles că pe plan natural nu putea conta pe nici un ajutor. Atunci a început să se roage, nu să fie scutit de ou, ci să aibă puterea de a mânca, pentru ca nu cumva să-l jignească pe amfitrionul său. Fără a-l fi tăiat, oul exala deja un miros înfiorător. Cu emoţie, la evocarea acestei amintiri, conchise: „Ce sfinţi nu am invocat eu atunci! Dar totul a fost zadarnic, nu am putut să-l mănânc şi pace bună! Când mi s-a luat oul din faţă, asudasem complet.”
Din caritate, Monseniorul a început să pledeze pentru a scuza şi explica lucruri atât de neobişnuite, spunând: „Ce vreţi, chinezii sunt un mare popor, cu foarte vechi tradiţii, păstrate cu stricteţe din generaţie în generaţie, şi care azi nouă ni se par anacronice, dar lor nu”. Mi-a citat ca exemplu una din formulele de mare consideraţie ale politeţii chinezeşti: «Dumneavoastră sunteţi pentru mine ca tatăl meu, iar eu sunt pentru dumneavoastră ca un excrement». Şi Monseniorul adăugă: „Putem explica prima parte a formulei prin aceea că, pentru chinezi, tatăl este fiinţa cea mai respectată din lume. Cât priveşte partea a doua, şi zâmbi puţin, probabil că este pusă pentru a reliefa valoarea primei părţi. În orice caz, trebuie să recunoaştem că pentru noi acest lucru pare puţin straniu.”

ODATĂ a fost invitat de maica stareţă a unei mănăstiri ortodoxe din Moldova pentru a ţine o conferinţă. A găsit aici o atmosferă de reală pietate şi o bună organizare.
Conferinţa a avut loc în biserica mănăstirii, care era destul de spaţioasă. Neavând decât un plămân, Monseniorul avea o voce slabă. Lângă uşă se afla o călugăriţă bătrână, care l-a impresionat de la prima vedere. Şi mai târziu, în timp ce vorbea, se gândea: «Ce păcat că nu am o voce mai puternică, ca să audă bine şi călugăriţa aceea de lângă uşă». După ce a terminat de vorbit a pornit spre ieşire şi, ajungând la uşă, călugăriţa bătrână s-a apropiat sfioasă de Monseniorul şi, cu voce caldă, îi spuse: „Eu sunt surdă şi nu am auzit nimic, dar cred tot ce aţi spus”.

ADESEORI îmi spunea că elanurile evlavioase trebuie controlate foarte atent. Iată un caz. Era pe vaporul ce-l ducea la Congresul Euharistic din Buenos Aires. Într-o dimineaţă, o doamnă între două vârste i s-a adresat cu ochii în lacrimi:
– Monseniore, n-am dormit toată noaptea, luptându-mă cu soţul meu!
– S-a îmbolnăvit?
– Nu, dar nu voia să recunoască divinitatea Sfintei Fecioare!!
– Doamnă, face foarte bine, şi, vă rog, lăsaţi-l la noapte să doarmă!

DE la acest congres i-au rămas multe amintiri pe care le denumea «amintiri duioase».
Între atâtea lucruri minunate care s-au petrecut acolo, unele erau pline de un sfânt umor, datorită felului specific de a fi al americanilor, fie ei de nord sau de sud.
Monseniorul le povestea cu deosebită savoare. Redau un episod. La acest congres a fost impresionantă setea oamenilor de a-şi mărturisi păcatele. Scaunele de spovadă au fost atât de asaltate, încât bisericile nu mai puteau face faţă. Şi s-au improvizat scaune de spovadă în aer liber, făcându-se apel Ia toţi preoţii sosiţi la congres. A văzut spovezi cu oameni care aşteptau să le vină rândul pe o bancă într-un parc sau chiar într-un colţ mai retras dintr-o piaţă. Lumea care avea drum pe acolo ocolea locul, cu profund respect. Şi dezlegările curgeau ca o ploaie binecuvântată.
Totuşi, spiritul american a apărut şi aici. Şi nimeni nu se simţea stingherit, privind totul ca ceva firesc. Astfel, într-o piaţă destul de centrală, unde erau două frizerii apropiate, în vitrina uneia din ele era scris cu litere mari, colorate ţipător: «Poftiţi la noi, avem cameră şi preot pentru spovadă». Explicaţia: Patronul, văzând un preot care spovedea în aer liber, l-a chemat la el, oferindu-i o cameră. Şi lumea a intrat.

AŞA cum se întâmplă în viaţa noastră, uneori mintea se lasă mânată de capricioase legături de idei, şi ajungi să-ţi pui întrebări pe care în mod normal nu ai avea de ce să le pui.
Astfel, ori de câte ori mergeam cu Monseniorul pe stradă, toţi trecătorii întorceau capul după el. Era subţire ca o trestie, cu plete albe, ondulate, date peste urechi, şi care se întorceau uşor pe ceafă. Purta o pălărie de monsenior pe vârful capului, iar iarna mai adăuga o simplă pelerină, fie că erau 10 sau 20 de grade sub zero. Era totdeauna fără mănuşi. Aveai şi de ce să întorci capul după el. Figura lui impresiona probabil şi prin reculegerea ei, întrucât de cele mai multe ori se ruga. Plecând de la impresia produsă de apariţia lui pe stradă, printr-o serie de legături de idei, am ajuns să mă întreb dacă el cheamă frizerul acasă sau se tunde în oraş. De aici mintea a fugit mai departe şi m-am gândit să-i recomand să-l cheme acasă pe coaforul Ionică, pe care-l avusesem client, de când recursese la mine ca avocat. Ionică era coaforul Casei Regale.
A doua zi, fără să vreau, am primit răspunsul la întrebarea ce mi-o pusesem. Coafor îi era fratele său, Demetre Ghika, fostul nostru ministru de externe şi reprezentant al României la Liga Naţiunilor.
Lucrul acesta nu l-aş fi putut şti dacă, intrând la el, nu l-aş fi găsit tuns, mai ales barba, într-un chip foarte năstruşnic. Nu că era prea scurt tăiată, dar era inegală ca lăţime, mai îngustă într-o parte decât în alta. Probabil că Demetre a încercat să o tot egalizeze şi depăşise o anumită limită convenabilă. Atunci Monseniorul a găsit că este prudent să oprească egalizarea în favoarea dimensiunii bărbii.
Şi, cu firea sa glumeaţă, îmi spuse: „Figura mea este astăzi mai mult sau mai puţin modificată, pentru că fratele meu s-a lăsat depăşit de elanul său de coafor”.

 

XVI. UMILINŢA

Mult a lucrat Providenţa prin acest om! Dar cu cât Providenţa îl folosea mai mult, cu atât umilinţa lui devenea mai profundă.
Voi povesti doar patru situaţii dintre cele cunoscute de mine, pe care le socotesc mai semnificative. Şi voi începe cu aceea despre care nu am decât câteva detalii.

ÎNTR-O zi, într-un anumit context, mi-a spus că a avut dificultăţi la Catedrala Sfântul Iosif cu ocazia convertirii mele, în sensul că i s-a cerut să prezinte împuternicirea în baza căreia primeşte convertiri în Biserica Catolică, fără a cere aprobarea Arhiepiscopiei. Bineînţeles că a prezentat toate împuternicirile pe care le avea, primite cu semnătura personală a papei Pius al XI-lea. Deşi nu mi-a spus nimic mai mult, am simţit cât l-a durut acest fapt. Dar, precizez, din atitudinea şi din cuvintele sale nu se putea întrezări nimic altceva decât un sincer respect faţă de Arhiepiscopia de Bucureşti. Menţionez că Monseniorul aparţinea clerului catolic francez.

TREC la a doua întâmplare, pe care sunt obligat în mod justificat, cum se va vedea, să o povestesc ceva mai pe larg.
Primul meu copil avea de mic curiozităţi. Intre ele era şi aceea că nu-l interesau celebrii ursuleţi, care au constituit desfătarea multora din noi până târziu, chiar după perioada copilăriei. Îi cumpăraserăm şi noi un ursuleţ alb, drăgălaş foc! L-am denumit Teddy şi il-am prezentat cu tot ceremonialul pe care l-am considerat necesar. Dar, decepţie! L-a luat în mânuţe, l-a privit o clipă contrariat şi l-a aruncat jos din pat. Zadarnic am continuat noi să i-l arătăm, spunându-i „Teddy”, cu mângâieri drăgăstoase. Totul era zadarnic. Cum punea mâna pe el, îl arunca jos.
Într-o zi, când îl ştergeam după ce făcuse baie, a pus degeţelul pe zidul alb al băii şi ne-a spus: „Teddy”. Deci pentru el «Teddy» nu era o fiinţă, ci o culoare. «Teddy» însemna pentru el alb.
Am povestit această întâmplare Monseniorului, care s-a amuzat copios.
După câteva zile a venit să ne facă o vizită şi, bineînţeles, s-a dus deîndată la băieţaş. Ca de obicei, s-a aplecat şi i-a sărutat pieptul în dreptul inimii, ca respect faţă de prezenta Sfintei Treimi în inima lui.
Şi aici s-a produs neprevăzutul. Când copilul a văzut venind spre el barba albă a Monseniorului, a înşfăcat-o cu amândouă mânuţele, strigând: „Teddy, Teddy!” Noi, părinţii, eram tare încurcaţi. Dar Monseniorul stătea liniştit şi-l lăsa să tragă de barbă, murmurând, destul de distinct: „Ai dreptate, ai dreptate!”
Pot să spun că în viata mea nu am auzit un ton mai sincer în glasul cuiva!

ATUNCI când trebuia să ia o hotărâre mai importantă nu ezita să ceară părerea şi sfatul altora, care adesea erau mult mai puţin pregătiţi decât el. Astfel, mi-a cerut părerea în cazul trimiterii la Roma, pentru doctorat, a Părintelui Mircea Todericiu. Problema era aceea că, trimiţându-l,
Biserica Catolică din ţară pierdea un element de valoare. În final a prevalat trimiterea la Roma. Şi notez că nu s-a decis uşor, întrucât îşi dădea seama că Părintele Todericiu nu se va mai putea întoarce în ţară. Şi aşa s-a şi întâmplat.

ÎNTR-O seară, pe la ora opt, ceea ce era cu totul neobişnuit, a sunat la uşa mea. De cum a intrat, l-am simţit că i se întâmplase ceva cu totul deosebit. Am început să vorbim despre una, despre alta, când, ajungând să vorbim despre autoritatea Bisericii, am afirmat: „Ce uşor este să asculţi!” La care mi-a răspuns: „Dacă totdeauna trebuie să asculţi, nu este însă totdeauna uşor să asculţi”. Şi a început să-mi prezinte situaţia dificilă în care se afla, şi mi-a cerut părerea.
Doamna doctor Băltăceanu, fiica sa spirituală, i-a spus că a rămas însărcinată, şi că solul ei, care era unul din marii noştri internişti, consultase toate somităţile ginecologice de la noi şi toţi au fost de acord, întrucât existau motive medicale bine întemeiate, că sarcina trebuia întreruptă pentru a salva viaţa mamei. Şi doamna a întrebat pe Monseniorul ce trebuie să facă. Sfatul lui a fost conform cu porunca Bisericii, care interzice avortul, dar şi conform cu ordinea firii, pentru că, dacă este cazul, şi cazul este întotdeauna, părinţii trebuie să se jertfească pentru copii şi nu copiii pentru părinţi.
Doamna doctor Băltăceanu a rezistat tuturor argumentelor şi rugăminţilor solului ei, şi a păstrat sarcina. Monseniorul mi-a cerut să mă rog atât pentru mamă şi copil, cât şi pentru el personal, care trecea printr-o grea încercare. Eu ce sfat aş fi putut să-i dau? De altfel, simţisem că el venise nu atâta pentru sfat, cât pentru a obţine o uşurare a greutăţii care-l apăsa, împărtăşind-o unui suflet despre care ştia că-i este ataşat. I-am promis că mă voi ruga cu toată puterea. Apoi el s-a ridicat şi a plecat.
La împlinirea termenului s-a născut o fetiţă voinică şi sănătoasă. Mama nu a avut nimic de suferit. Minunea se produsese!
Pe când fetiţa avea vreo trei anişori, am întâlnit-o pentru prima oară într-un tramvai, cu mama ei. Era un îngeraş blond, cu bucle. M-a apucat de mână şi cât a durat călătoria nu mi-a mai dat drumul. Am înţeles că-mi mulţumea, fără să ştie, pentru rugăciuni.

 

XVII. ÎNDRĂZNEALA, PRUDENŢA

Deşi foarte strict în ceea ce priveşte morala, nu era un puritan. Nu se speria de defectele oamenilor, dar se bucura nespus de calităţile lor, pe care căuta mereu să le dezvolte şi să le consolideze.
La botezul primului meu copil, care a avut loc a doua zi după naştere, s-a petrecut ceva care m-a tulburat grozav.
Socrul meu îşi dorea nespus să mai aibă un nepot. Or acum se născuse încă un băiat în familie. Naşterea avusese loc la Sanatoriul Sfântul Vincenţiu de Paul, de la şosea, iar botezul urma să se facă tot acolo.
În ziua botezului, înainte de ceremonie, m-am repezit împreună cu socrul meu până acasă pentru a deschide o sticlă de şampanie. Şi, tot felicitându-ne şi turnând în pahare, la un moment dat am constatat că băuserăm în doi întreaga sticlă. Se apropia ora botezului; ne-am grăbit şi am ajuns şi noi la timp.’ Dar jumătatea de oră care a trecut de când goliserăm sticla de şampanie a făcut să mi se suie băutura la cap. Şi în această stare am asistat la botezarea copilului de către Monseniorul Ghika.
A doua zi m-am dus alarmat la el la spovadă şi i-am mărturisit ce am pălit. Îl aud şi acum, cu vocea sa catifelată, spunându-mi: „Nu vă necăjiţi, Bunul Dumnezeu înţelege prea bine bucuria năvalnică a unui tată la naşterea primului său băiat!”

MONSENIORUL nu admitea deformarea aceea bigotă, care ne prezintă un Dumnezeu necruţător şi răzbunător, care stă mereu la pândă. Isus deschide o eră nouă, nouă mai ales prin aceea că ne-a adus vestea minunată că Dumnezeu este iubire. Şi în această iubire şi numai în această iubire căuta Monseniorul să înţeleagă tot rostul Creaţiei.

ÎN altă ordine de idei, nu trebuie să se creadă că el, care era un adevărat om de ştiinţă, ar fi desconsiderat datele ştiinţifice şi că nu le-ar fi folosit dacă i-ar fi fost necesare pentru apostolatul său.
Pentru el, aşa cum am priceput eu, Sfânta Scriptură nu s-a coborât la alcătuirea îngustă a unui tratat oarecare de ştiinţă. Acesta ar fi fost legat de infirmitatea rămânerii la nivelul de dezvoltare al epocii respective, depăşind şi corectând epoca precedentă, fiind apoi la rându-i depăşit şi corectat de epoca următoare. Sfânta Scriptură a trebuit să vorbească în mod valabil pentru toate epocile şi pentru toţi oamenii, culţi sau ignoranţi.
Numai Dumnezeu a putut gândi aşa ceva, atât de simplu şi de cuprinzător.
Iau câteva exemple în care se găsesc deopotrivă îndrăzneala de a folosi ultimele date ale ştiinţei, cât şi prudenţa de a le obliga să nu încalce domeniul adevăratei ştiinţe, care este voia lui Dumnezeu.

L-AM întrebat într-o zi dacă la învierea din morţi vom avea chiar trupurile noastre. Mi-a răspuns: „Care este trupul dumneavoastră? Cel de la un an, de la 10 ani, sau cel pe care-l veţi avea la 40 sau 80 de ani? Astăzi ştiinţa afirmă că din şapte în şapte ani toate celulele trupului nostru se înnoiesc. Din şapte în şapte ani am avea deci alt trup. Aşa că tot Sfântul Apostol Pavel tratează problema mai corect. Întoarceţi-vă la el, ca să nu greşiţi.”

SAU, cu altă ocazie, mi-a spus: „Nu se poate şti dacă sfârşitul lumii, anunţat de Scriptură printr-o catastrofă universală, nu va fi opera ştiinţei omeneşti. Ea declanşează atât de imprudent forje pe care omul, scoţându-le din armonia în care au fost închise de Creator, nu le mai poate stăpâni şi poate declanşa catastrofa anunţată. Credinţa nu se opune acestei ipoteze”.

ÎMI spunea: „A! Materia aceasta, de care se face atâta caz! Se consideră astăzi că este mai mult mişcare şi că dacă am elimina spaţiile în care au loc rotirile, am ajunge la atât de puţin, încât ea ar putea fi socotită drept o cantitate neglijabilă.”
Sau, altă dată: „Dacă s-ar dovedi că există şi alte planete cu viaţă, aceasta nu ar schimba cu nimic poziţia creştină”.

MI-A povestit odată, atunci când discutam despre aşa-zisa certitudine a datelor ştiinţei, următoarele:
,,Eram la Paris şi mă dusesem în amfiteatrul mare de la Sorbona ca să asist la prezentarea de către Einstein a teoriei relativităţii. Deşi tânăr pe atunci, îi mersese faima în toată lumea şi era aşteptat cu mare interes.
Einstein era un om mic, foarte simpatic, foarte volubil, cu voce piţigăiată. După aplauzele de rigoare a început conferinţa. Am asistat la un spectacol uluitor. Pe două table mari se succedau calcule după calcule, cu explicaţiile necesare, dacă era cazul. În amfiteatru era o tăcere mormântală.
După două ore, calculele au început să se simplifice în mod miraculos, până când totul s-a redus şi s-a condensat într-o singură formulă. Einstein s-a oprit. Lumea era cu sufletul la gură, dorind să audă explicarea formulei. Şi, deodată, Einstein a rostit: «Mi-am dat seama că această formulă este greşită!» În sală s-a auzit un «O-o-o!» general şi apoi agitaţie. Vocea ascuţită a lui Einstein s-a auzit din nou: „Atunci am înmulţit cu radical din doi”. După aceste cuvinte a făcut operaţiile respective, s-a oprit din nou, şi aproape că a strigat: „Formula a devenit bună acum şi reprezintă baza teoriei relativităţii”. Cum era firesc, mai multe voci au strigat: „Dar de ce aţi înmulţit cu radical din doi?” La care, omuleţul savant a răspuns: „Nu ştiu!”, iar în sală s-a auzit din partea savanţilor din toate colţurile lumii un alt «O-o-o!»”
Monseniorul conchise: „El nu ştia de ce a folosit radical din doi. Eu însă pricepeam, pentru că începând cu doi apare Creaţia”. Şi ochii lui au continuat să mă privească precum în alte dăţi, când nu găsea cuvinte să exprime tot ce gândea.

 

XVIII. ADEVĂRATA IUBIRE

Într-una din zile, atunci când mi-a deschis uşa de la intrare,
Monseniorul m-a prevenit că se află la el în vizită un tânăr grav bolnav, pe care ar vrea să-l cunosc. Acest tânăr avea o boală de piele incurabilă. M-a rugat să accept ca atunci când mi-l va prezenta, să-l îmbrăţişez. I-am făgăduit acest lucru. M-a introdus în salonul unde-şi spunea liturghia, mergând, ca de obicei, el înainte.
Când am intrat, dintr-unul din fotoliile odăii s-a ridicat, venind spre mine, un bărbat înalt. Ne-am dat mâna, după care l-am îmbrăţişat, sărutându-l pe ambii obraji. Ne-am aşezat toţi trei şi am început să vorbim. Eu prezentam diferite proiecte ale mele de viitor. Convorbirea se desfăşura liniştit, iar la un moment dat se ajunsese la tema bucuriei de a crede şi cum fiecare clipă a vieţii celui care crede se împrospătează, devenind mereu ceva nou şi luminos.
Îmi amintesc că am povestit cu această ocazie o întâmplare. Eram la vânătoare, într-o pauză. O doamnă care mă cunoştea şi care participa şi ea la vânătoare şi-a scos tabachera şi, ştiindu-mă fumător, mi-a oferit o ţigară. Mulţumindu-i, am refuzat, spunându-i că mă lăsasem de fumat. Ea m-a privit nedumerită şi m-a întrebat îngrijorată:,,Atunci ce faci toată ziua?”. Tot aşa îmi pun şi eu azi întrebarea: «Ce or fi făcând toată ziua cei care nu cred?»
Încetul cu încetul, pe nesimţite, a trecut aproape o oră. Ne-am despărţit.
Ce am aflat mai târziu? Tânărul, farmacist, era el însuşi fiul unui farmacist şi se numea Gheorghe Bendorf; prietenii îi spuneau Gheorghilă. Nu cu mult în urmă, îi apăruse această boală, denumită discheratoză foliculară Darier.
Darier a fost un doctor care a contactat această foarte rară boală şi şi-a consacrat toată viaţa încercării de a-i găsi un remediu. Eforturile au rămas zadarnice. Darier n-a reuşit. Se spune că boala n-ar fi molipsitoare, dar nu se ştie sigur care e natura ei. Apar pe tot corpul plăgi purulente, răspândind un miros fetid. Fala devine ca de lepros. Desigur că toate aceste răni trebuie îngrijite, spălate, dezinfectate, bandajate când e cazul. Aceasta doar pentru rănile de la exterior, pentru că în interiorul trupului se produc abcese, un fel de furuncule, care dau dureri foarte mari şi care se sparg. După aceea urmează o perioadă de închidere a acestor răni, care se prefac în cruste albe de o mare rigiditate, încât te simţi ca într-un corset.
Pe acest tânăr îl îngrijea în special mama lui. Înainte de a-l cunoaşte pe Monseniorul, bolnavul ajunsese la disperare. În acea perioadă a aflat că de curând se descoperise penicilina. La început medicamentul nu se găsea deloc şi, dacă se găsea, era foarte scump. La noi în ţară penicilina o aveau numai americanii. În situaţia grea în care era, doamna Bendorf a hotărât să se ducă la Legaţia Americană şi, expunându-şi cazul, să încerce să obţină câteva flacoane. La legaţie a fost însă refuzată, spunându-i-se că au o cantitate foarte mică, pe care o păstrează pentru eventualele nevoi ale salarialilor lor. „Ne pare rău, dar nu vă putem da!” a fost răspunsul.
Legaţia Americană fusese ultima speranţă a mamei, iar acum şi această speranţă se spulberase. Zdrobită de durere şi gândindu-se cu groază la ce urma să-i spună fiului ei, mergea pe stradă ca ameţită. Pe drum întâlni o mică biserică şi intră în ea. Se aşeză în genunchi şi începu să plângă cu amar, rugându-l fierbinte pe Dumnezeu să o ajute. La un moment dat se aşeză în genunchi, alături de ea, un preot care începu şi el să se roage, probabil impresionat de durerea acestei femei. După ce şi-au terminat rugăciunea, doamna i-a povestit preotului, în câteva cuvinte, toată durerea ei, rugându-l să vină la ea ca să-i încurajeze fiul şi să-i dea o binecuvântare. Preotul a refuzat, aşa că nu mai avea nici o soluţie, nici un sprijin şi nici o mângâiere.
În această situaţie, în timp ce urca scările imobilului ea îşi aduse aminte că în acelaşi bloc, la etajul I, locuia un preot catolic, şi se gândi să recurgă la el. Astfel a sunat la uşa Monseniorului.
De îndată ce i-a cunoscut situaţia, Monseniorul a urmat-o la etajul 2 unde locuia doamna şi, din clipa aceea, el a rămas sprijinul sufletesc neîntrerupt al acestui mare bolnav. Curând atât fiul, cât şi mama, au decis să devină catolici.
Ce transformare radicală la acest om ajuns pe pragul disperării! L-am întâlnit adeseori la Monseniorul. Niciodată nu am auzit un cuvânt care să poarte în el o plângere, cât de mică. Era interesant să vorbeşti cu el, pentru că era un om cult. Niciodată nu aducea vorba despre boala lui. Îşi oferea suferinţele pentru diferitele nevoi ale oamenilor. Prin el am avut dovada palpabilă a ceea ce poate face credinţa în Crucea lui Cristos. Dintr-un om disperat, un sfânt! Unde este cu adevărat credinţă, disperarea nu are ce căuta. La 24 noiembrie 1958 şi-a părăsit trupul atât de încercat, pe care sunt sigur că la înviere îl va primi cu o strălucire specială.

DINU era un fost coleg de şcoală şi un bun prieten al meu. Într-o zi, pe neaşteptate, s-a îmbolnăvit de cancer. Zilele îi erau numărate. El rămăsese la viaţa noastră uşuratică din tinereţe. Cum eu părăsisem această cale, odată cu diferenţa de perspectivă dintre el şi mine, relaţiile noastre s-au răcit. Când am aflat însă în ce situaţie grea se afla, m-am dus deîndată la el şi, încetul cu încetul, vechea prietenie s-a reînnodat şi ne-am apropiat din nou unul de celălalt. În vizitele mele, care erau destul de dese, am căutat să-l conving de necesitatea de a chema un preot, ca să-şi pună sufletul în regulă, dar de fiecare dată el amâna sub diferite pretexte.
Între timp, mama mea a făcut un infarct; mai avea puţin de trăit. Pe patul de moarte, mi-a spus: „M-am rugat tot timpul pentru ca Dinu să primească un preot, dar azi am uitat să mă rog pentru el”. După ce a murit, m-am dus la Dinu ca să-l văd şi i-am spus că mama mea a murit. Lucrul acesta l-a impresionat profund. Am adăugat că mama mi-a spus înainte de a muri că s-a rugat tot timpul pentru el, ca să cheme un preot.
Dinu a repetat şoptit, cu ochii pierduţi: „S-a rugat pentru mine, să primesc un preot?!… Bine, adu-mi un preot!” Orice rezistenţă căzuse.
M-am dus la Monseniorul, doar unde era să merg ca să mă înveţe cum să procedez? Monseniorul a ascultat atent întreaga povestire şi când am ajuns la regretul mamei că în ziua infarctului a uitat să se roage pentru Dinu m-a întrerupt, spunându-mi cu zâmbetul său obişnuit: „Dar regretul acesta al ei a fost în sine o rugăciune. Aşa că s-a rugat şi în ziua morţii ei!”
Acest răspuns mi-a arătat o dată mai mult ce înseamnă să ai «ochiul câmpului» în domeniul supranatural.
Sfatul Monseniorului a fost ca imediat să-i aduc un preot. Cum însă prietenul meu era ortodox, Monseniorul mi-a spus să mă duc din partea lui la Părintele Cazacu de la Biserica Batiştei.
A doua zi, Părintele Cazacu a stat timp de două ore în camera lui Dinu. Eu îl aşteptam afară şi mă rugam. La ieşirea de la mărturisire mi-a spus: „Lucrurile s-au petrecut foarte bine. Acum totul e în ordine”.
Gheorghiţă şi Dinu sunt o dovadă că Monseniorul se ocupa de suflete şi nu de confesiuni. Unii numesc asta ecumenism; el o numea: promptitudinea de a sări în ajutorul celui aflat în nevoie, «la theologie du besoin».

 

XIX. DOUĂ SACRAMENTE DIN ŞAPTE

Monseniorul nu complica niciodată lucrurile. Le vedea simplu, le explica simplu, şi mai totdeauna într-o formă lapidară. Dar câtă bogăţie în această simplitate!
Îmi amintesc de cuvântarea lui la celebrarea cununiei mele. Fiind în anul 1944, cununia a avut loc discret, căci erau trupe străine în Bucureşti şi chiar ieşitul pe stradă era un risc. În biserică s-a intrat pe o uşă laterală, uşa principală fiind încuiată. A oficiat Monseniorul, asistat de Părintele Francisc Zudor. Întrucât asistenţa cunoştea limba franceză,
Monseniorul a vorbit în limba franceză. Iată ce ne-a spus: „Iubiţii mei fraţi, căsătoria este un sacrament care ca şi preoţia se reînnoieşte în fiecare zi. Este o «stare» prin care bărbatul şi femeia pot ajunge la sfinţenie, fiind pur şi simplu un soţ bun şi o soţie bună. În căsătorie, ca şi în preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, ca în cazul celorlalte sacramente, ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea pentru soţi de a le cere zilnic.
În domeniul social Dumnezeu nu şi-a rezervat decât două sacramente din şapte. Anume, preoţia şi căsătoria. Preoţia, care coboară pe Cristos pe altar şi căsătoria, care aduce pe creştin în lume. Şi asta este toată problema: întâlnirea dintre creştin şi Cristos, Dumnezeul său.
Singure, căsătoria împreună cu preoţia pot schimba societatea.”

FĂRĂ a-şi limita cu nimic activitatea, era preocupat din ce în ce mai mult de rolul important pe care trebuie să-l joace aceste două sacramente în lecuirea rănilor sociale. Aşa se explică poziţia lui faţă de «Rozariul social». Atunci când i s-a adus la cunoştinţă, a spus: „Răspândiţi-l, să vedem ce se întâmplă.”
Iată Rozariul social, care a fost prezentat Monseniorului Vladimir Ghika, în forma în care el a sfătuit atunci să fie răspândit.

ROZARIUL SOCIAL

Introducere
. Rozariul clasic trece direct de la misterele copilăriei lui Isus la misterele patimilor sale, trecând peste viaţa publică a Mântuitorului. Rozariul social cuprinde această viaţă publică, în momentele ei specifice. Cele cinci decade pot fi spuse între misterele de bucurie şi cele de durere, după cum pot fi spuse şi separat, de sine stătător.

Primul mister. În primul mister se meditează faptul că pentru a veni pe pământ Dumnezeu a ales familia. Isus vine în lume prin familie, rămâne în familie, munceşte în familie şi pleacă din familie atunci când îşi începe viaţa publică.
Formularea primului mister. Îţi oferim Doamne Isuse Cristoase, în cinstea venirii tale «ascunse» din Nazaret, primul mister social intitulat «Dumnezeu în lume prin familie», cerându-li prin acest mister, prin Regina Sfântului Rozariu şi prin Sfântul Iosif sfinţirea familiei şi buni profesionişti creştini, în special preoţi şi cârmuitori sfinţi (1 «Tatăl nostru», 10 «Bucură-te Marie», 1 «Mărire Tatălui»).

Al doilea mister. În al doilea mister se meditează faptul că primul drum al lui Isus înainte de a-şi începe viaţa publică a fost la Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că acolo se practica morala naturală. Morala naturală ne învaţă să fim drepţi, adică să dăm fiecăruia ce i se cuvine. Sfântul Ioan Botezătorul îşi definea învăţătura astfel: «să nu ceri nimic peste ceea ce li se cuvine, să fii mulţumit cu simbria, să nu asupreşti, să nu învinuieşti pe nedrept; dacă ai două haine, să dai una celui ce nu are». Aceasta este dreptatea. Iubirea începe însă atunci când, cerându-ţi-se haina, tu dai şi cămaşa. Dreptatea este minimul necesar pentru ca să fie netezite căile iubirii. Numai după ce ai învăţat să dai fiecăruia ce i se cuvine, numai atunci poli trece mai departe şi să dai din al tău altuia. Deci iubirea porneşte de la dreptate înainte. Dacă nu eşti un om drept, nu poli nici măcar începe a iubi, necum să iubeşti. În fine, Isus, venind la Ioan, ia în mână lanţul profeţilor, încheindu-l. Ca o încoronare, aici, la Ioan, în clipa în care Isus s-a botezat, a avut loc pentru prima şi ultima oară pe pământ manifestarea sensibilă a Sfintei Treimi.
Formularea celui de-al doilea mister. Îţi oferim Doamne Isuse Cristoase, în cinstea botezării tale de către Ioan în apa Iordanului, al doilea mister social intitulat «Mai întâi să împlinim toată dreptatea», cerându-ţi prin acest mister, prin Regina Sfântului Rozariu, universala păzire a legii naturale şi convertirea tuturor la credinţă (1 «Tatăl nostru», 10 «Bucură-te Marie», 1 «Mărire Tatălui»).

Al treilea mister. În al treilea mister se meditează faptul că prima minune a lui Isus a fost făcută cu ocazia unei căsătorii. Sens adânc şi foarte important. Dialogul care s-a desfăşurat a fost dincolo de cuvintele care ne par contradictorii, pentru că dialogul a avut loc de la Inima Neprihănită a Mariei la Inima Preasfântă a lui Isus. Aşa se explică de ce, la refuzul lui Isus de a interveni, Maria a sfătuit pe cei din jur să facă tot ce le va spune Fiul ei. Totodată, la Cana Galileii avem dovada puterii de intercesiune a Sfintei Fecioare, intercesiune care a făcut să sosească «ora care încă nu sosise».
Formularea celui de-al treilea mister. Îţi oferim Doamne Isuse Cristoase, în cinstea minunii şi binecuvântării nunţii de la Cana Galileii, al treilea mister social intitulat «Prima minune», cerându-ţi prin acest mister şi prin Regina Sfântului Rozariu căsătorii cu adevărat creştine (1 «Tatăl nostru», 10 «Bucură-te Marie», 1 «Mărire Tatălui»).

Al patrulea mister. În al patrulea mister se meditează faptul că din clipa în care Isus îşi începe viaţa publică el nu mai are nimic, se dăruieşte total. Nu mai are familie, nu mai are casă, nu mai are odihnă, nu mai are nimic, dar absolut nimic, în aşa fel încât poate spune fără ezitare că «fiarele pădurii au adăpost, dar numai Fiul Omului nu are pe ce îşi pune capul».
Formularea misterului al patrulea. Îţi oferim Doamne Isuse Cristoase, în cinstea vieţii tale publice, al patrulea mister social intitulat «Fiul omului nu are pe ce îşi pune capul», cerându-ţi prin acest mister, prin Regina Sfântului Rozariu, pătrunderea şi practicarea realităţilor credinţei în toate ramurile de activitate ale vieţii (1 «Tatăl nostru», 10 «Bucură-te Marie», 1 «Mărire Tatălui»).

Al cincilea mister. În al cincilea mister se meditează faptul că la capătul tuturor dăruirilor stă jertfa lui Isus. Peste această jertfă a lui Dumnezeu însuşi nu se mai poate adăuga nimic. Toată viaţa publică a lui Isus este o neîntreruptă frângere, care se încheie cu frângerea reală a Trupului său.
Formularea misterului al cincilea. Îţi oferim Doamne Isuse Cristoase, în cinstea Cinei tale cea de Taină, al cincilea mister social intitulat «Frângerea Pâinii», cerându-ţi prin acest mister, prin Regina Sfântului Rozariu, ca Sfânta Euharistie să devină centrul vieţii sociale creştine (1 «Tatăl nostru», 10 «Bucură-te Marie», 1 «Mărire Tatălui»).

Încheiere. Întorcându-ne la ideea exemplarităţii vieţii lui Isus şi urmând succesiunea misterelor Rozariului social, conchidem astfel:
Pentru ca o viaţă publică să poată fi cât mai creştinească trebuie ca ea să plece din familia creştină, trebuie să practice dreptatea în cadrul legii naturale, dând fiecăruia ce i se cuvine, să respecte şi să sprijine adevărata căsătorie creştină, să se dăruiască complet şi într-o continuă renunţare, până la propria frângere, singura dovadă de netăgăduit a adevăratei iubiri de oameni, iubire de oameni pentru Dumnezeu.

 

XX. NU TOTUL E SFÂNT ÎN VIAŢA SFINŢILOR

Deseori l-am auzit repetând aceste cuvinte: «Nu totul e sfânt în viaţa sfinţilor!». Era o formă elegantă de a preveni că nu trebuie să iei de-a valma totul din viaţa sfinţilor, ca argument sau justificare pentru greşelile tale personale. Singurul model sigur pe care-l accepta era Isus. Numai aşa suntem siguri că rezolvăm toate situaţiile în spirit creştin şi în perspectiva eternităţii.
In acest sens avea şi Monseniorul unele «curiozităţi». Sunt sigur că pentru el erau perfect justificate. Noi, cei din afară, nu le înţelegeam, iar el, ca să nu ne spună ceea ce socotea că nu trebuie spus, conchidea surâzând: „Nu totul e sfânt în viaţa sfinţilor!”

luăm ca exemplu reverenda sa. Avea o reverendă foarte veche şi foarte uzată, pe care o purta zi de zi. Şi mai avea una oarecum bună, pe care o folosea la anumite solemnităţi sau în ocazii excepţionale.
Această reverendă a fost punctul de plecare pentru anumite concesii vestimentare din partea lui. Providenţa s-a folosit în acest scop de mama mea. lată cum s-au petrecut lucrurile:
Foarte curând după convertirea mea, mama s-a împrietenit cu doamna Elisabeth Ghika. Mama era o moldoveancă foarte frumoasă şi foarte deşteaptă, calităţi care se întâlnesc rar împreună. Apoi avea un fel direct şi sincer de a aborda oamenii, care era foarte plăcut.
Doamna Ghika obişnuia să organizeze anumite «bazaruri» unde vindea lucruri în folosul singurului ordin contemplativ de călugăriţe din ţară. La aceste bazaruri unul din colaboratorii cei mai preţioşi era Monseniorul. El căuta şi solicita colaborări. Confecţiona personal anumite lucruri care se vindeau, bineînţeles, pe un preţ ridicat. La aceste bazaruri avea loc şi tradiţionala tombolă: o loterie cu toate numerele câştigătoare. Cu 20 de lei numărul puteai câştiga un patefon, dar şi o cutie de chibrituri, aşa cum am câştigat eu una, care fusese înfrumuseţată de către Monseniorul cu desene artistice în peniţă. El avea un mare talent la desen.
Mama mea se pricepea la cusături. Şi mai era şi mare meşteră în dantele. Lucra la «ciocănele». Scotea adevărate minuni. Desigur că şi ea a fost solicitată. Şi, cum tot ce făcea ea făcea cu inimă bună, a ajuns să fie prietenă cu doamna Ghika., Ele îşi spuneau pe nume: Elisabeth şi Hortense. De aici, o oarecare intimitate, care i-a permis într-o zi să-i spună doamnei Ghika: „Ascultă, Elisabeth, nu crezi că ar trebui să includem în bazar şi o reverendă?” Şi dialogul a urmat astfel:
– Draga mea, acesta este un capitol la care eu nu pot face nimic.
– De ce?
– Pentru că nu admite să se ocupe cineva de reverendă, ca şi de alte lucruri personale ale sale. Eu văd, dar, ca să nu-l indispun, nu insist.
– Lasă, dragă, dacă-mi dai voie, o să-l indispun eu.
– Cu multă plăcere şi te voi susţine. Ar fi minunat!
De la acest «complot» a ajuns într-o bună zi şi reverenda să fie pusă la punct. Când am întrebat-o pe mama cum a făcut, mi-a răspuns: „Venise după o vizită în vecini. Eu am observat că-i căzuse un nasture de la reverendă şi, cu un aer foarte serios, i-am propus să i-l cos. Mă aşteptam la rezistenţă, dar a cedat foarte uşor. L-am trecut în salonaş, am închis uşa şi l-am rugat să pună reverenda pe un scaun şi să împingă scaunul afară, în salon. I-am dat un vraf de cărţi şi am închis uşa. El s-a luat cu cititul, iar eu cu cârpitul. Când am terminat, i-am pus reverenda pe scaun şi am bătut în uşă, ca să şi-o ia”. Interesant este faptul că Monseniorul nu şi-a dat seama de «atentatul» comis asupra reverendei decât seara, la masă, când doamna Elisabeth Ghika l-a felicitat pentru revitalizarea reverendei sale. Bineînţeles că au râs cu toţii.

DUPĂ bombardarea Bucureştiului de către aviaţia americană, a început evacuarea oraşului. Astfel au trebuit să plece şi Demetre şi Elisabeth Ghika. Doamna Ghika a rugat-o pe mama mea să-i asigure masa de prânz. Eu eram plecat pe front. Cu ocazia unei delegaţii, a trebuit să vin în Bucureşti pentru a primi anumite materiale. Când l-am întâlnit, l-am găsit arătând foarte bine şi parcă ceva mai plin la fală. „Nu-l las, până nu mănâncă bine la masă”, mi-a spus mama cu un aer de autoritate. Şi adăugă: „Aşa cum mi-a spus Elisabeth, pentru a-i stimula pofta de mâncare îi dau o jumătate de păhăruţ de vin negru la fiecare masă”.
Când ne-am reîntâlnit şi am intrat în casă, Monseniorul a venit spre mine cu un aer de mare vinovăţie, spunându-mi: „Mama dumneavoastră m-a făcut obez!”

DINTRE aceste lucruri «curioase», unele închideau semnificaţii mult mai profunde decât s-ar fi părut la prima vedere. De exemplu, purificatorul lui ajunsese de un gri pronunţat. Se vedea că nu fusese schimbat de mult. Am observat acest lucru, fără a-l discuta vreodată cu cineva. Este prima oară că vorbesc de el.
Cum Monseniorul îşi dădea bine seama de starea purificatorului, îl ţinea sub corporal şi, când trebuia, îl scotea cu mişcări scurte ale degetelor şi-l «ascundea» în podul palmei. Se servea de el, şi tot ghem îl băga sub corporal. Notez că toate veşmintele altarului erau foarte curate. De aceea înclin să cred că avea motive speciale ca să nu vrea să-l spele. Mi-a confirmat această părere diferenţa de ton pe care am sesizat-o întotdeauna între cele două consacrări: pentru ostie şi pentru vin. La consacrarea vinului avea un ton pe care nu-l pot uita nici azi. Era tonul unui om care a văzut ce spune.

ESTE cazul să menţionez aici alt fapt care, după părerea mea, îi era cu totul specific. Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci la altcineva. Atunci când îşi pregătea ostiile, întreba pe fiecare dintre cei care asistau dacă se împărtăşeşte, apoi îl vedeam cum punea pentru fiecare câte o ostie plasată ordonat pe patenă. Cum de la o vreme devenisem ministrantul său obişnuit, mi-am permis odată să-i atrag atenţia că o anumită ostie nu stătea bine pe patenă şi că ar fi cazul să o mute într-un loc unde patena era mai liberă. Mi-a răspuns: „Lăsaţi-o acum acolo, pentru că este ostia pusă pentru domnul X şi, dacă o mut, s-ar putea să le încurc pe toate”. Am înţeles atunci că pentru fiecare din cei care voiau să se împărtăşească punea pe patenă câte o ostie destinată în mod special. Astfel era ca şi cum, prin Monseniorul, fiecare îşi aducea ostia lui spre consacrare.

ÎNTR-O zi Monseniorul a trebuit să fie operat din cauza unei hernii. Venisem să-l văd înainte de intervenţia chirurgicală. Era în camera lui, în pat. Înainte de a intra la el, m-a întâmpinat, supărat foc, Demetre: „Nu vă puteţi închipui cât de mutilat este trupul lui. S-ar crede că a colecţionat toate bolile din lume. Şi a tăcut! N-a spus nimic! N-a făcut nimic! E revoltător!”
Am fost condus în camera Monseniorului. Nu am stat mult, ca să nu-l obosesc. Dar i-am spus, între altele, că mă gândesc cu mare grijă că s-ar putea să plece la Isus şi să pierd ajutorul lui atât de necesar pentru mine. Mi-a răspuns: „Fiţi fără grijă! Atunci vă voi putea ajuta cu mai multă eficacitate, nemaifiind limitat în spaţiu şi în timp”.
Dumnezeu a vrut ca «plecarea» Monseniorului să se facă din alt loc decât dintr-un spital.

 

XXI. SITUAŢII NOI ÎN APOSTOLAT

O dată cu bombardamentele aviaţiei americane asupra teritoriului jării, care au început în ziua de 4 aprilie 1944, apostolatul Monseniorului s-a diversificat.
România nu era pregătită pentru bombardamente de o astfel de amploare cum a fost la noi cel din 4 aprilie. Fiind vizată Gara de Nord, strada Griviţei, care acoperea o latură a acestei gări, a fost pur şi simplu desfiinţată. Au fost foarte multe victime. Oamenii, neavizaţi, auzind uruitul formaţiilor de avioane deasupra capitalei, au ieşit să le admire, că tare erau frumoase! Albe şi strălucitoare în bătaia soarelui, păreau ca de argint. Şi apoi de ce să te temi de nişte lucruri care erau atât de mici. De jos păreau de cel mult doi centimetri. Rezultatul însă a fost tragic.
După primul bombardament de avertizare şi de intimidare executat asupra capitalei, atenţia aviaţiei americane s-a îndreptat asupra regiunii noastre petrolifere şi în primul rând asupra rafinăriilor din Ploieşti. Drumul avioanelor spre Ploieşti trecea de cele mai multe ori deasupra Bucureştiului.
Bombardamentele au deschis pentru Monseniorul o problemă foarte gravă. Erau atâtea suflete care puteau să dispară într-o clipă şi care, de cele mai multe ori, erau complet nepregătite pentru moarte. Este adevărat că auzeai, pe ici, pe colo, şoapta unei rugăciuni şi se făceau cruci, dar şi crucile acestea ce închideau în ele? Nimic altceva decât dorinţa de a scăpa cu viaţă şi nevătămat. Aşa, nu o dată s-a auzit în aceste adăposturi rugăciunea: «Du-i, Doamne, la Ploieşti!», după care urmau sumedenii de cruci mici şi grăbite. Această formulă «Du-i, Doamne, la Ploieşti» a rămas de atunci ca zicală în limba noastră.
Monseniorul, la auzul prealarmei, cobora şi el în adăpost. Îşi găsea un loc şi, în mijlocul mulţimii speriate, propunea să se spună o rugăciune pentru cei din adăpost, precum şi pentru cei care vor muri din pricina bombardamentului. Şi începea rugăciunea cu «Tatăl nostru», urmat de «Bucură-te Marie» şi «Mărire Tatălui». După rugăciune urma o scurtă explicaţie ad-hoc. Bineînţeles, nu încheia rugăciunea fără actul de căinţă în forma lui cea mai simplă: «Doamne, cred în tine, sper în tine, te iubesc şi mă căiesc de toate păcatele mele». Aceasta era formula pe care Monseniorul o folosea în mod obişnuit, spunând-o la capul muribunzilor cu care nu se mai putea vorbi.
Pentru mulţi, aceste clipe petrecute împreună cu Monseniorul în adăposturi se transformau în relaţii durabile, cu rod bogat pentru sufletele lor.
Era o perioadă în care mureau zilnic, clipă de clipă, sute şi mii de oameni pe fronturile războiului mondial. S-ar putea pune întrebarea: ce contau cele câteva persoane dintr-un adăpost antiaerian, ca activitate apostolică?
Pentru Monseniorul problema se punea altfel: un suflet reprezenta mai mult decât întregul univers material.

PE toată perioada bombardamentelor nu şi-a modificat cu nimic activitatea obişnuită. Până şi vizitele periodice la închisori şi-au urmat cursul. Menţionez în mod special închisorile, pentru că în caz de bombardament deţinuţii rămâneau închişi în celule sau camere, iar în adăposturi nu mergeau decât administraţia şi personalul penitenciarului. L-a surprins şi pe el un bombardament la Văcăreşti, pe când vizita secţia femeilor de moravuri uşoare. A refuzat să meargă în adăpost cu paznicii şi a rămas cu deţinutele.
Astfel, un act de mare brutalitate, cum este bombardarea populaţiei civile, devenea o ocazie pentru ca sufletele să se pună în ordine cu Dumnezeu.
Precum călugărul pleacă spre locul de închinăciune chemat de toaca mănăstirii, aşa se ridica Monseniorul la auzul primei sirene şi, fără grabă, cu pasul lui mărunt, se îndrepta spre adăpost, unde sufletele speriate nu mai aşteptau ajutor decât de la Dumnezeu.

 

XXII. TEOLOGIA FAPTELOR

Iată câteva exemple.

1. Găsea scuze pentru slăbiciunile aproapelui
A vrut să-mi împrumute odată o carte, dar nu a găsit-o în bibliotecă. Şi-a reamintit apoi că o împrumutase mai de mult şi nu i se restituise. În timp ce eu eram «furios», el a ridicat uşor din umeri şi mi-a spus surâzând: „În fond cărţile sunt făcute pentru a circula”. În acel moment mi-am adus aminte cu ruşine că în biblioteca mea se afla un anunţ: «Nu împrumut cărţi, pentru că se reţine mai uşor cartea decât cuprinsul».

2. Fermitatea
Te învăţa totdeauna că nu trebuie să-ţi fie ruşine faţă de oameni atunci când e vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă mi-ar fi spus acest lucru numai teoretic, poate că l-aş fi reţinut, poate că nu. Oricum nu cuprindea nimic nou, care să nu fi fost spus. El însă mi-a fixat această regulă în legătură cu o întâmplare. Şi anume:
Intre personalităţile care l-au solicitat, călcându-i pragul, a fost şi profesorul universitar de logică, Nae Ionescu. Era un profesor foarte apreciat de tineretul nostru studios. De la primele cuvinte a mărturisit că era un admirator al Bisericii Catolice, că l-ar interesa poate ceva mai mult decât o simplă apropiere şi că doreşte să cunoască opinia Monseniorului în această privinţă. Ca răspuns, Monseniorul l-a rugat să-i spună ce poziţie are în filosofie. La care profesorul a promis că-i va trimite toate lucrările sale şi că va veni mai târziu să ia răspunsul, când va fi chemat.
După trei zile, Monseniorul l-a chemat, dându-i răspunsul: „Trebuie să ardeţi toate aceste cărţi”.
Şi mi-a adăugat cu un sincer regret în voce: „Nu a avut curajul să o facă!”

3. Simplificarea
Deseori eram încurcat de frecvenţa cererilor sale de a mă ruga. Nu ştiam niciodată «dacă m-am rugat destul», «dacă m-am rugat bine», «dacă» şi iar «dacă»…
Într-o zi a simţit lucrul acesta şi mi-a spus: “Menţionaţi numai numele de botez în rugăciunea dumneavoastră. Atât! Nu trebuie să faceţi nimic mai mult”.
Cu această ocazie mi-a explicat importanţa numelui de botez. Numirea este un act de stăpân. Stăpânul numeşte. Dumnezeu e stăpân a toate şi, chiar atunci când deleagă stăpânirea, ca în cazul lui Adam, El rămâne pe mai departe Stăpânul care vine la ziua hotărâtă să ceară socoteala talanţilor daţi. La prima vedere, pare că părinţii sau rudele hotărăsc numele copilului. În realitate ei «fac în mod liber» ceea ce Dumnezeu cunoaşte din toată eternitatea.
În raporturile noastre cu Dumnezeu trebuie să fim simpli, aşa cum sunt copiii cu părinţii lor, căci ni s-a spus că nu putem intra altfel în Împărăţia Cerurilor. Şi Monseniorul conchidea: „Dumnezeu nu i-a cerut lui Avraam decât un singur lucru: să meargă înaintea Lui (Ambula coram Me)”. Să mergi în viaţă având mereu în minte că Dumnezeu este în urma ta şi te vede.

MONSENIORUL considera «simplitatea» ca fiind o mare putere, pentru că simplu înseamnă direct, iar simplitatea elimină tot ce nu este o legătură a noastră directă cu Dumnezeu. În această privinţă i se umplea toată fiinţa de bucurie când vorbea de Sfânta Fecioară, pe care o considera ca model al simplităţii. «Iată roaba Domnului» şi atât! Tot ce a mai spus, a spus prin viaţa ei de zi cu zi.

L-AM întrebat odată, când vorbeam despre simplitate, ce părere are despre Casa de la Loretto. Mi-a răspuns:,,Biserica nu s-a pronunţat. Am fost personal la Loretto. Nicăieri ca acolo nu am trăit o asemenea simplificare a tuturor complicaţiilor. Am avut un sentiment unic. Dacă fiecare loc de apariţie a Sfintei Fecioare are un caracter specific, pot să vă spun că la Loretto semnul este simplitatea. În această minusculă încăpere am simţit cu adevărat că sunt un copil al Tatălui ceresc.”
L-am dus odată la capela Surorilor Sociale din Bucureşti, în strada Romană, la sugestia Sorei Hildegard, superioara călugăriţelor. După ce am plecat, mi-a spus: „Se simte că lumea se roagă în această capelă”.

4. Acceptarea martiriului
Anul 1948 a reprezentat pentru Monseniorul penultima desprindere de viaţa de pe pământ, ultima fiind arestarea.
În acest an, fratele şi cumnata sa au plecat din ţară cu trenul regal. Ambii au insistat pe lângă Monsenior ca să-i însoţească, aşa cum era firesc. Au insistat cu disperare chiar; dar nici un argument, nici o insistenţă nu au folosit. Cu firea lui delicată repeta mereu formula: „Deocamdată rămân, dar voi veni şi eu mai târziu”.
Şi a rămas!
Această poziţie a închis în ea acceptarea conştientă a martiriului. Îmi amintesc perfect cum i-am spus într-o conversaţie: „Istoria Bisericii este în mod constant plină de ura masoneriei împotriva ei”, la care mi-a răspuns fără nici o ezitare: „Astăzi nu mai sunt aceştia duşmanii cei mai mari. Au apărut alţii, cu mult mai primejdioşi, iar pentru Biserică vor veni timpuri foarte grele”.

5. Curajul
S-a menţionat în alte lucrări faptul că la procesul lui a ieşit la un moment dat din boxa acuzaţilor şi a pus ambele mâini pe bara din faţa podiumului curţii, cerând să se apere singur, pentru că avea studii juridice. Şi, deşi avea 79 de ani şi nu cântărea decât vreo 40 de kilograme, a fost imposibil pentru gardienii care trăgeau de el să-i desfacă mâinile de pe bară. Instanţa a fost silită să suspende şedinţa şi apoi să evacueze sala.
Ceea ce nu s-a scris în această privinţă este faptul că, reîntors între preoţii inculpaţi, le-a spus: „Am făcut aceasta ca să vă învăţ să nu vă fie frică de ei!”
Faptul este absolut exact.

6. Stăpânirea de sine
În închisoare, dădea uneori porţia lui de mâncare cu totul sau o împărţea cu cei din jur, spunând cu un surâs care dezarma: „Vă rog să primiţi, pentru că eu niciodată nu am mâncat mai mult decât ni se dă aici”.

7. Camaraderia
«Plimbarea» deţinuţilor era un adevărat chin şi de aceea nu era voie s-o refuzi. Mergeai cu mâinile la spate, cu capul în pământ, în cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi şi, ceea ce era mai grav, fără permisiunea de a te opri sau a sta jos. Acest lucru era grav întrucât din cauza hranei mizere plimbarea constituia un efort neînchipuit de dureros. Foamea nu mai era foamea stomacului, ci foamea celulelor. Celulele trupului, din cauza unei îndelungate şi calculate subnutriţii, îşi consumaseră toate rezervele, aşa că fiecare din ele striga a foame. Îţi era foame: cu ochii, cu degetele, părul striga că-i e foame şi sângele din tine vuia a foame.
Într-o zi, la o plimbare, unul dintre miliţienii care supravegheau i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos…”. Monseniorul a răspuns cu faţă liniştită:,,Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.
Bineînţeles că plimbarea a continuat.

8. Bilanţul unei vieţi
Pe patul de moarte, în lipsă de preot, s-a mărturisit public, cu voce tare.
Cel care scrie aceste rânduri confirmă autenticitatea cuvintelor rostite atunci:
„Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”.