cop_palaisDin palat la altar şi la puşcărie. Prinţul Vladimir Ghika (1873-1954), de Petru Gherman.
Traducerea după articolul publicat în colecția Les Convertis du 20e siècle (Convertiţii secolului XX), 1954, este cuprinsă în volumul A trăit şi a murit ca un sfânt.

Din palat la altar şi la puşcărie. Prinţul Vladimir Ghika (1873-1954)

Un mare senior

Acest fiu de prinţi domnitori ai Moldovei a venit pe lume într-un palat din Constantinopol, la 25 decembrie 1873, în aceeaşi zi în care, într-un staul, se năştea Cristos, înaintea căruia el va renunţa la originile sale princiare pentru a-i urma viaţa, pas cu pas.

În răsunarea evanghelică şi după preamărirea sublimă a imnului “Magnificat”, acest ilustru român, care a voit să ocupe ultimul loc, domneşte astăzi asupra spiritului şi în inimile fraţilor săi persecutaţi, aşa cum va domni mâine, probabil, pe altare, în glorioasa cohortă venită în grabă la chemarea Aceluia care conferă singura regalitate ce nu trece niciodată: cea a sfinţeniei.

Nu era el deja pe calea acestei sfinţenii atunci când scria în culegerea de Gânduri pentru succesiunea zilelor: “Trebuie să vrei să fii un sfânt, nu pentru a-ţi plăcea ţie, ci pentru a-i plăcea lui Dumnezeu”?

Şi cu câtă aleasă sensibilitate sfătuia el: “Cel mai bun mod de a-i sărbători pe sfinţi este să semănăm cu ei. De ce să nu încercăm să trăim ca ei, fie chiar şi numai o zi, în ziua lor, ziua consacrată şi binecuvântată de Biserică, în care ei sunt «de gardă» pentru a ne ajuta?”

Ortodox

Viaţa marilor convertiţi oferă în general spectacolul luptelor, al vârtejurilor şi al revărsărilor. Nimic din acestea nu a existat la prinţul Vladimir Ghika. Existenţa sa, până la holocaust, a fost fără viteză într-o unitate suverană, deşi era ţesută cu aspecte dureroase şi sfâşietoare, pe care a ştiut să le ascundă sub o smerită dezinvoltură naturală, continuând în succesiunea zilelor uşoare sau tragice, într-o vibrantă rază a clarităţii divine, o misiune extraordinară devenită încă şi mai minunată prin surprinzătoarele dispoziţii ale Providenţei.

El este pe deplin îndreptăţit – deşi a văzut lumina zilei într-un palat de pe malurile Bosforului, dar avea să se stingă într-o celulă întunecoasă a închisorilor sovietice – să le spună celor pe care îi evangheliza: “Străduiţi-vă să aveţi limpezimea liniştită, egală şi încrezătoare ca a unei lumânări. Imitaţi lumânarea a cărei flacără nu descreşte până când nu este în întregime consumată”.

Vladimir Ghika s-a născut aşadar la 25 decembrie 1873 în Constantinopol, unde tatăl său, generalul Ion Ghika, era reprezentant diplomatic al României. Strămoşii săi au fost multă vreme prinţi domnitori ai provinciei moldovene. El a primit botezul în Biserica Ortodoxă. De foarte tânăr, a fost trimis în Franţa pentru a-şi face studiile la Liceul din Toulouse, iar apoi la Paris, unde a urmat cursurile Şcolii de Ştiinţe Politice.

În Biserica Romano-Catolică

Crescut în religia ortodoxă, sufletul lui profund religios şi plin de fervoare nu găsise, în credinţa părinţilor săi, alimentul care să răspundă dorinţelor lui, nici ajutoarele spirituale pe care le dorea. El era, în plus, preocupat de căutarea unităţii creştinilor pe care o poate realiza numai primatul lui Petru. Călăuzit de cardinalul Mathieu, atunci arhiepiscop de Toulouse, Vladimir Ghika a înţeles că această unitate nu era posibilă decât prin reîntoarcerea la Biserica Romano-Catolică.

Şi, pentru a afla lumina deplină şi pacea sufletului, el deveni catolic. După studii strălucite, având deja licenţele în drept şi în filozofie, a obţinut gradul de doctor în teologie şi a dorit să aibă acces la preoţie. Sfântul Părinte papa Pius al X-lea a încercat să-l convingă să renunţe la această idee. În cunoaşterea supranaturală a indivizilor, Pontiful inspirat socotea că Vladimir Ghika trebuia să rămână în lume, unde lucrarea lui, înălţată de prestigiul originilor sale, era capabilă să readucă pe fraţii rătăciţi la Biserica Catolică.

Apostol al carităţii

Iluminat de învăţătura sfântului apostol Paul, care dă carităţii întâietatea asupra celorlalte virtuţi, el descoperi că mijlocul cel mai eficace pentru a ajunge la unitatea creştinilor era acela de a-i lumina printr-un orbitor fascicol de iubire frăţească.

Astfel, înainte de toate, în anul 1904, locuind la Salonic, la fratele său, consul general al României, Vladimir se consacră îngrijirii bolnavilor spitalului condus de o admirabilă slujitoare din Congregaţia “Fiicele Sfântului Vincenţiu de Paul”, sora Pucci.

Revenit la Bucureşti, el o cheamă acolo pe sora Pucci pentru a întemeia Casa “Fiicelor Carităţii”, devenită un important centru medical pe şoseaua Jianu şi care va fi ocupată de comunişti când guvernul sovietic a desfiinţat comunitatea şi le-a alungat pe călugăriţe.

Tot în colaborare cu sora Pucci, prinţul Ghika organizează un spital (lazaret) pentru victimele holerei, pe durata campaniei militare din iulie 1913, când bulgarii i-au atacat pe sârbi şi pe greci. Acest spital a fost înfiinţat cu sprijinul prinţesei Maria, devenită regină a României. Regele Carol I, care nu a decernat vreo decoraţie de război în timpul acestei campanii fără luptă, nu a conferit decât o singură decoraţie: lui Vladimir Ghika, pentru serviciile eminente aduse bolnavilor de holeră.

Influenţa prinţului Ghika creştea neîncetat în mediile politice, religioase şi literare ale ţării sale, medii în care era căutat şi stimat datorită marii sale bunătăţi, a umilinţei şi a afectuoasei sale înţelegeri. Într-adevăr, el respecta învăţătura apostolului: a fi “totul pentru toţi”. Primul Război Mondial i-a permis să împartă din belşug iubirea sa fraţilor aflaţi în suferinţă.

Preot al lui Isus Cristos

Cu toată această cheltuială a comorilor carităţii sale, Vladimir Ghika se simţea nesatisfăcut de condiţia sa. El aspira să se angajeze mai mult, mai total în slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor săi. Voia să fie preot al lui Isus Cristos.

El nu a uitat, desigur, sfatul pe care i l-a dat papa Pius al X-lea şi pe care el l-a urmat în mod atât de generos, dar simţea clocotind în inima sa, cuprinsă de iubire, proiecte măreţe. În anul 1922, Vladimir revine la Paris, unde fratele său reprezenta acum România. Se reîntoarce acolo îndemnat de afecţiunea sa pentru Franţa, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii şi pe care o consideră ca o a doua patrie.

Vladimir Ghika se stabileşte la Abaţia benedictină “Sfânta Maria” de pe strada Source, în cartierul Auteuil, a cărei linişte corespunde spiritului său meditativ. El va fi oaspetele fiilor sfântului Benedict până în anul 1939, în preajma Celui de-al Doilea Război Mondial.

Între timp, în anul 1923, cu permisiunea specială a papei Pius al XI-lea, la vârsta de 50 de ani, Vladimir Ghika a fost investit cu sacramentul Preoţiei, atât de mult dorit, pentru care era pregătit admirabil printr-o vastă cultură, prin sfinţenia vieţii şi prin nişte daruri excepţionale care scoteau în evidenţă semnul alegerii divine.

El va putea pe drept cuvânt să insereze în ale sale Gânduri pentru succesiunea zilelor acest strigăt al Stăpânului, pe care se pare că l-a auzit şi care va condiţiona toate actele vieţii sale sacerdotale: “O preot al meu, cum vei îndrăzni tu să mă jertfeşti cu adevărat şi în întregime dacă tu nu te-ai sacrificat înainte pe tine însuţi cu adevărat şi în întregime?”

Paginile foarte frumoase ale Liturghiei aproapelui vor începe cu această mărturisire emoţionantă: “Vă puteţi imagina ce am simţit eu când m-am aflat azi dimineaţă, chiar la locul unde Dumnezeu mi-a permis să devin unul din preoţii lui şi unde, datorită celor ce mi s-au acordat aici, tocmai am atins cu mâinile mele Trupul şi Sângele Mântuitorului meu, să amestec elanul tuturor sufletelor voastre şi intenţiile mulţimii voastre cu puterea jertfei lui, în realitatea venirii lui printre noi”.

Prietenul nefericiţilor

Pentru a fi mai mult în întregime al lui Dumnezeu şi al săracilor săi, preotul Ghika renunţă la partea sa din patrimoniul familial. “Degajat” de aceste bunuri, el se consacră neobosit unui apostolat care va dobândi puterea miracolelor sale din nimicirea de sine în slujirea tuturor: catolici şi ortodocşi, bogaţi şi săraci, necredincioşi şi hulitori… vor fi prietenii lui.

În această perioadă îşi scrie Gândurile pentru succesiunea zilelor, un fel de testament spiritual care poartă amprenta unei înalte spiritualităţi. Francis Jammes şi Jacques Maritain vor scrie prefeţele. Umblând în vis şi realitate, el merge în căutarea sufletelor celor mai împietrite, a celor mai încercate, a celor mai pline de noroi, a celor mai neliniştite, a celor mai revoltate…

Faţa lui, reflectând distincţia nativă şi o imensă bunătate, era încă mai blândă datorită unei bărbi şi unei aureole de păr alb, ce cădea pe spate. Mersul său, lent dar sigur, umerii uşor curbaţi şi privirea foarte blândă îi dădeau un aspect de om bătrân, cu toate că nu era, dar şi o atrăgătoare impresie de sfinţenie care era pe deplin autentică. Louis Chaigne va spune despre el: “Mi-ar plăcea să mi-l imaginez pe bunul Păstor sub trăsăturile lui. Acest păstor cu sânge regesc, neliniştit din cauza turmelor sale risipite şi îndepărtate, era totdeauna pe drumuri pentru a le vizita şi ajuta”. (La Croix, 23 ianuarie 1955)

Iubirea lui pentru suflete, setea lui de a le redresa şi a le conduce la mântuire, ataşamentul lui de cei nefericiţi sunt atât de intense încât îi vor sugera cea mai sublimă întreprindere temerară. El se pierde în Dumnezeu pentru a nu mai îndeplini decât rolul unui instrument docil în mâinile Creatorului său, justificând în unul din Gândurile sale: “Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii”.

Preotul Vladimir Ghika se va instala curând în cartierul Villejuif, în plină “zonă roşie”, într-o baracă ciudată. Acolo construieşte o capelă comparabilă cu grajdul din Betleem, în care îl pune pe Cristos la îndemâna unei populaţii care avea nevoie să fie evanghelizată, tot atât de mult ca aceia care, la antipozii civilizaţiei, încă nu primiseră luminile Evangheliei.

În cea mai mică parte a acestei barăci de cale ferată, devenită locuinţă regală prin prezenţa divină, o scândură mobilă, fixată pe perete, îi serveşte drept culcuş. Pentru a-şi pregăti subzistenţa sărăcăcioasă are un reşou cu petrol. Îşi va petrece acolo, fără foc, nopţile cele mai friguroase ale iernii şi va mărturisi cu sinceritate: “Cel mai greu este dimineaţa, când trebuie să-mi iau gheaţa de pe gene pentru ca să pot deschide pleoapele…”

Primele contacte aveau să fie apăsătoare, bogate în lovituri aspre, dar influenţa pe care iubirea lui plină de duioşie, blândeţea şi eroismul lui le exercitau asupra inimilor închise, o influenţă devenită mai sensibilă şi mai pătrunzătoare prin surâsul delicios al unei indulgenţe inepuizabile, operează schimbări complete, transformări, metamorfoze ce vor proclama clar atotputernicia harului:“Doamne, dacă îţi cer uneori un semn sensibil al harului tău, nu o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine”.

Binefacerile spirituale şi materiale curg şuvoi peste bieţii refugiaţi armeni, polonezi şi italieni, precum şi peste strângătorii de petice şi “băieţii cei răi”, de care ajunge să se facă iubit. Prinţ care a renunţat la demnităţile umane şi la onoruri, el trăieşte o viaţă mai mult decât mizerabilă, oferind cu bucurie Creatorului rugăciunile, penitenţele şi sacrificiile sale pentru convertirea fraţilor despărţiţi.

Monseniorul Ghika

Această capelă, dintre cele mai umile, a devenit un izvor strălucit de binecuvântări. Isus domneşte în ea printre cei ce au fost ai săi. Acest tabernacol, înaintea căruia Vladimir Ghika, preot după voinţa Stăpânului, se nimiceşte pentru ca alţii să renască la viaţă, această saltea de paie, pe care el suferă cu mare bucurie…, toată această bogăţie el trebuie totuşi să o părăsească, într-o puternică durere morală a cărei profunzime numai el o poate sonda. Cardinalul Verdier, arhiepiscopul Parisului, îi încredinţează rectoratul bisericii “Străinilor” de pe strada Sevres. Conducătorul arhidiecezei a evaluat potenţialul subordonatului său şi ceea ce poate aştepta de la resursele lui, în favoarea “dezrădăcinaţilor” de toate rasele, de toate rangurile şi de toate limbile. El ştia că ei vor găsi la acest preot suportul de care au mare nevoie, prietenul şi ghidul aspiraţiilor juste.

Într-o altă răsturnare a valorilor, Vladimir Ghika trebuie în prezent să frecventeze înalta societate, să-i revadă pe cei de care a vrut să fugă, să reînnoade legăturile cu persoanele care l-ar putea ajuta în noua sa misiune: Jacques Maritain, Paul Claudel, François Mauriac, Henry Bordeaux, Francis Jammes, Zeller… Afecţiunea ce i se arată şi admiraţia cu care este înconjurat au drept rezultat, în ciuda hotărârii lui de a trece neobservat, ridicarea lui de către papa Pius al XI-lea la demnitatea de Protonotar Apostolic. Sfântul Părinte ştia că un reflex de violet peste dezastruoasa sutană a apostolului celor aflaţi în mizerie ar contribui la eficacitatea misiunii sale.

Vladimir Ghika a aflat de această înălţare de la fratele său, devenit ministru al Afacerilor Străine din România, căruia papa Pius al XI-lea, în cursul unei audienţe din toamna anului 1931, avusese plăcerea să-i laude activitatea lui de preot.

Crainic al cerului

Monseniorul Ghika a îndeplinit apoi diferite misiuni, mai ales în Japonia. În calitate de membru al Comitetelor directoare ia parte la congresele euharistice internaţionale din Buenos-Aires, Manila şi Budapesta.

Între timp, în cursul şederilor sale la Paris, el predică în timpul Postului Mare la Abaţia “Sfânta Maria”, unde este văzut absorbit în rugăciuni lungi, timp de mai multe ore, în faţa altarului Fecioarei Maria sau sub cerul liber, rămânând în adoraţie toată noaptea dintre Joia şi Vinerea Sfântă, conformându-se prin aceasta, după cum spunea el, “obiceiului pur al Orientului”.

În vara anului 1939, se întoarce în România printre cei din familia sa, pe care îi iubeşte cu o tandreţe mărită de iubirea divină. Impresionat de spectacolul mizeriei refugiaţilor polonezi, cu permisiunea cardinalului Suhard, arhiepiscop al Parisului, obţine aprobarea să rămână pe loc pentru a alina, precum odinioară în zona pariziană, mulţimea sufletelor descumpănite, cărora le împarte din belşug atât ajutoare spirituale cât şi materiale.

În vijelie

Cel de-al Doilea Război Mondial îi va permite să-şi extindă câmpul de activitate. El îşi înmulţeşte intervenţiile pe lângă marile puteri în favoarea prizonierilor politici şi se ocupă de studenţii catolici, cărora le ţine conferinţe şi exerciţii spirituale la biserica catolică de rit bizantin de pe strada Polonă. Mulţi dintre aceşti studenţi, alungaţi de persecuţia sovietică şi acum exilaţi, îşi amintesc de farmecul deosebit, de înţelegerea delicată a necesităţilor fiecăruia, de blândeţea spirituală cu care erau impregnate aceste convorbiri.

În cartea Gânduri pentru succesiunea zilelor este bine ilustrată iubirea lui faţă de aproapele: “Toţi norii pe care îi întâlneşti de-a lungul zilelor pe drumurile vieţii priveşte-i pentru a le face loc în sufletul tău, cu privirea pe care o avea patriarhul de odinioară pentru oaspete, oaspetele în trecere mereu misterios şi sfânt. În planul divin, nici o întâlnire nu este indiferentă şi tot acolo trebuie practicată această virtute ale cărei ocazii sunt acum perimate, această virtute a ospitalităţii…”

În anul 1944, când Bucureştiul cunoaşte teribilele bombardamente care vor secera mii de victime, preotul Ghika refuză să părăsească oraşul pentru a nu înceta, într-o abnegaţie totală, să acorde cu generozitate reconfortul iubirii lui Cristos celor pe care îi loveşte vitregia. Era în ordinea strictă a planului divin ca o asemenea existenţă să se încheie cu cel mai mare şi cel mai frumos dintre sacrificii, care este acela de a ne da viaţa pentru cei pe care îi iubim.

Gânditor

Am împrumutat deja mai multe citate din preţioasa culegere de Gânduri pentru succesiunea zilelor. Monseniorul Vladimir Ghika a scris-o atunci când era în plin apostolat la cei mai umili. Să spicuim, la întâmplare, din această antologie a iubirii.

Mai întâi ideea motrice care nu va înceta să însufleţească întreaga lui activitate sacerdotală: “Cine se despoaie pentru altul se înveşmântează în Cristos”.

Am văzut care era concepţia lui despre preot. Ea îi va inspira îndemnuri emoţionante prin care străbate adierea iubirii supreme:“Dacă tu Îl cauţi pe Dumnezeu o faci pentru că Domnul te-a căutat. Să nu te miri dacă, fiind Dumnezeu, El te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit pe El”.

Pentru a-L găsi pe Dumnezeu “trebuie să vrem să-L căutăm în toate lucrurile. Cel ce nu ştie să-L caute pe Dumnezeu pretutindeni riscă să nu-L recunoască nicăieri…” Şi constatarea completă: “Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, noi suntem cei care-L părăsim pe El”.

Dar… “pentru a începe numai să-L zărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut pe noi din vedere”, deoarece “nu ne putem gândi să voim să-I dăm totul lui Dumnezeu decât după ce am învăţat să nu-I refuzăm nimic”.

Să continuăm această Cântare a Cântărilor Iubirii: “Doamne, dă-le altora ceea ce Tu îmi răpeşti! (…) Fie ca tot ce îmi lipseşte să însemne din partea Ta, o, Dumnezeul meu: «L-am dat unuia dintre fraţii tăi, bucură-te…». (…) Cu cât cineva dăruieşte mai mult din inima sa, cu atât sărăceşte mai puţin. Cu cât cineva se sacrifică mai mult, cu atât se amplifică mai mult. (…) Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau eu, ca să am de unde să dau cu adevărat şi în aşa fel încât să se simtă că Tu eşti Cel ce dă prin mine”.

Cu câte accente preamăreşte umilinţa, pe care a respectat-o cu atâta sfinţenie: “Umilinţa care aşază lucrurile la scara lui Dumnezeu este şi scara care permite urcarea la Dumnezeu”.

La privirea acestei umilinţe, atât de dragă sufletului, izbucneşte măreaţa apostrofare care biciuieşte orgoliul uman: “Vanitatea este cea mai incontestabilă dintre condiţiile persoanei lipsite de nobleţe; nu există nobleţe pe care ea să nu o facă să decadă”. Şi:“Orgoliul cel mai greu de stârpit este cel al oamenilor care cred că nu sunt orgolioşi”.

Apoi, preotul Ghika reaminteşte celor orgolioşi care proclamă public orgoliul ştiinţei lor: “În ştiinţă omul nu face decât să cerşească de la lucruri câteva secrete ale supunerii lor faţă de Dumnezeu…”

În consecinţă: “Există oare, de altfel, lucruri mari şi lucruri mici când facem totul din dragoste de Dumnezeu şi numai pentru El?”Aceasta, într-o jertfă, o rugăciune din toate momentele, căci “o surpriză fericită este aceea de a constata în ce mod prodigios acţiunea de a ne ruga ne învaţă să voim”.

Apostolul

Monseniorul Vladimir Ghika dădea cel mai înalt exemplu al virtuţilor la care el îi invita pe ceilalţi cu atâta forţă şi delicateţe. El dobândea curajul acestui exemplu din însuşi izvorul slujirii sale: în celebrarea Sfintei Jertfe, care era pentru el actul unirii complete cu Cristos. El trăia suferinţele, agonia, moartea lui Isus, şi este sigur că ultima sa Liturghie va fi fost ofranda vieţii sale, deoarece dorise martiriul care i-a fost acordat.

Exemplul fiind cea mai puternică predicare, un simplu contact cu Monseniorul Ghika, câteva cuvinte ale lui, erau suficiente pentru a transforma pe cei ce se apropiau de el: indiferenţi sau căldicei, precum şi ocultişti, necredincioşi, păcătoşi înrădăcinaţi în viciu, hulitori etc.

El suferea la spectacolul păcatului făcut cu ştiinţă şi voinţă, justificând gândul lui Pascal: “Isus Cristos va fi în agonie până la sfârşitul timpurilor”. El a plâns de multe ori auzindu-i pe aceia care, la mărturisire, se descărcau de cele mai grele fapte ruşinoase, iar lacrimile pe care le vărsa au contribuit la convertirea multora dintre ei. Pentru a-i readuce pe calea cea dreaptă el folosea mai ales rugăciunea, în care avea încredere nemărginită. Concentrarea sa spirituală era atât de intensă încât, chiar silenţioasă fiind, îmbrăca o eficacitate dominatoare.

Într-o zi în care fusese rugat să predice “o oră sfântă”, a fost avertizat că printre participanţi s-ar afla doi protestanţi, curioşi să îl audă. După ce Monseniorul Ghika a expus Preasfântul Sacrament, s-a întors către auditoriu şi a spus: “Dacă noi credem în realitatea lui Isus Cristos prezent aici şi El este realmente prezent, nu se cuvine să vorbim, ci să tăcem. Voi predica această «oră sfântă» păstrând tăcerea în faţa lui Cristos”. Apoi a îngenuncheat. Cei ce erau la curent cu prezenţa celor doi protestanţi au judecat că este puţin nepotrivit mijlocul folosit pentru a le satisface curiozitatea. Dar atitudinea Monseniorului Ghika fusese atât de elocventă, rugăciunea sa îndelungată venea să dea o asemenea mărturie pentru credinţa sa încât la sfârşitul “orei sfinte” cei doi protestanţi au venit să-i ceară să-i ajute să intre în Biserica Catolică.

Monseniorul Ghika a fost artizanul unor numeroase reîntoarceri la catolicism, obţinute fără nici o pregătire şi aproape întotdeauna în mod surprinzător, prin singura putere a harului pe care rugăciunile şi penitenţele sale îl atrăgeau. Este de netăgăduit că puterea lui se extindea şi la mizeriile fizice şi că el a obţinut unele vindecări de origine supranaturală. Aceste convertiri, în adânca sa umilinţă, el le atribuia unei părticele din coroana de spini a Mântuitorului, închisă într-o cutie de sticlă pe care o avea totdeauna la el.

Sub privirea divină

Un necredincios spunea despre parohul din Ars, Ioan Maria Vianney: “L-am văzut pe Dumnezeu într-un om”. Afirmaţia i se aplică şi Monseniorului Ghika, atât de mult trăia el în prezenţa şi din prezenţa lui Dumnezeu. Întreaga lui viaţă nu a fost decât o rugăciune, o invocaţie neîntreruptă care îndemna la rugăciune: atitudinea sa era o rugăciune, privirea sa era o rugăciune, predicarea sa era o rugăciune.

Prezenţa lui Dumnezeu a fost punctul central al spiritualităţii sale. Îl vedea pe Dumnezeu pretutindeni şi în toate. În orice fiinţă umană, oricare ar fi fost ea, el Îl vedea pe Dumnezeu pentru a-L iubi şi a-I sluji. Astfel, a întreprins uneori o călătorie care reprezenta întinderea unui sfert al planetei, pentru a ajunge la un singur suflet a cărui chemare plină de nelinişte o primise.

În ciuda dificultăţilor, adesea extreme, el găsea mereu posibilitatea de a acorda ajutoare spirituale şi materiale celui care le solicita. Este ceea ce a numit, într-o broşură cu pagini puţine dar bogată în inspiraţie – “Liturghia aproapelui”, care nu este altceva decât un imn adresat carităţii: “Dumnezeu este iubire. Acesta este numele lui Dumnezeu faţă de lume, aceasta este forma însăşi a vieţii sale în ceea ce ne priveşte pe noi. Creaturile care voiesc să fie din iubire, pentru a trăi în ea şi pentru a duce în mod eficace în jurul lor un reflex al acestui nume, al acestei lucrări şi al acestei binecuvântate realităţi, trebuie, înainte de toate, să se pătrundă de Dumnezeu. Iar Dumnezeu se învoieşte cu o ciudată intensitate de acţiune, în timp ce noi găsim în ea atât consolare cât şi putere. (…)

A voi să trăim oricât de puţin din caritate înseamnă, fie şi numai la răstimpuri, să atingem în noi înşine, prin harul lui Dumnezeu, substanţa eternităţii noastre. Înseamnă a constata, a găsi, a gusta în sine însuşi ceea ce nu numai că provine direct şi cu siguranţă de la Dumnezeu, dar formează realitatea însăşi a vieţii noastre de totdeauna. În această viaţă, numai actul de caritate îl atinge pe Dumnezeu şi doar el ne pune acolo unde trebuie să rămânem. Tot restul trece şi este făcut pentru a trece. (…)

Dublă şi misterioasă Liturghie: din partea săracului care îl vede venind la el pe Cristos sub speciile fratelui care ajută la nevoie, din partea binefăcătorului care vede cum apare în cel sărac Cristos cel suferind asupra căruia se apleacă. Şi chiar prin aceasta Liturghia este unică, deoarece, dacă gestul este de o parte şi de cealaltă ceea ce trebuie, nu mai există din ambele laturi decât Cristos unit la un loc în două fiinţe, Cristos binefăcătorul venind spre Cristos îndureratul pentru a se reintegra în Cristos cel victorios, glorios şi binefăcător. (…)

Fie ca voi să puteţi îndeplini după pofta inimii acest fel de preoţie regală, fără condiţie, oricărui suflet creştin şi despre care Isus ne spune că va servi ca piatră de încercare pentru a stabili valoarea însăşi a sufletelor noastre în ziua judecăţii. (…)

Fie ca voi, la această judecată şi la judecata mai apropiată de sfârşitul fiecăreia dintre vieţile noastre, să auziţi cum, pentru a încheia această Liturghie, Preotul Veşnic spune sufletului vostru trimis spre Dumnezeu «Ite missa est», la care va veni să facă ecou, împreună cu «Deo gratias» rostit de acest suflet, acel «Deo gratias» recunoscător al tuturor celor pe care îi veţi fi ajutat”.

Această prezenţă perpetuă a lui Dumnezeu era esenţa învăţăturii sale, el o trăia într-un realism extraordinar. De aceea se ridica împotriva celor ce văd în Dumnezeu un “ideal”. Pentru el, Dumnezeu este o realitate primară, esenţială. Toate realităţile există prin Dumnezeu şi nimic nu este mai real decât Dumnezeu: “Trebuie ca iubirea noastră să meargă întotdeauna în sensul preferinţelor, să acorde un loc laicatului, învăţându-l să existe, de-a lungul tuturor evenimentelor, să fie disponibilă pentru a răspunde tuturor chemărilor lui Dumnezeu şi tuturor preferinţelor sale”.

La Abaţia “Sfânta Maria”, Monseniorul Ghika a întreprins întemeierea Ordinului “Sfântul Ioan”, afirmându-se astfel ca precursor al “Căminelor Carităţii”. Acestea au reluat orientarea spirituală de a se consacra unei singure reguli, aceea de a răspunde întotdeauna exigenţelor carităţii.

Holocaustul

Suntem în anul 1948, când comuniştii au pus stăpânire pe România şi au instaurat domnia terorii. Încă de la începutul tragediei, Monseniorul Ghika revenise printre fraţii săi ameninţaţi. Regele Mihai, cu tot curajul său tineresc, este constrâns să abdice. El pleacă în exil. Tânărul suveran, care cunoaşte patriotismul şi abnegaţia Monseniorului Ghika, decide să-l ia cu sine, precum şi pe fratele acestuia, fost ministru al Afacerilor Străine, a cărui soţie era doamna de onoare a reginei-mamă.

Monseniorul Ghika a preferat să rămână acolo unde oamenii mureau şi sufereau, unde el prevedea că suferinţa avea să comande sacrificiul total. El cunoştea nenorocirile ce se vor năpusti asupra patriei sale şi înverşunarea pe care uzurpatorii aveau să o desfăşoare pentru a zdrobi sufletele. A avut posibilitatea să părăsească teritoriul României, pentru a ajunge în vestul Europei, unde s-ar fi aflat în siguranţă. La Paris ar fi găsit numeroşi prieteni, admiratori care l-ar fi primit cu bucurie. În această Franţă pe care o iubea ar fi putut să continue să lucreze pentru convertirea ţării sale… Nu a făcut nimic din acestea.

Până în anul 1952 va îndeplini serviciul de preot la Surorile “Sfântului Vincenţiu de Paul”, celebrând fără să se ascundă, în fiecare zi, Sfânta Liturghie. Mai mult, şi-a dedicat timpul îngrijirii bolnavilor, a celor persecutaţi şi nenorociţi. Pe mulţi îi îmbărbăta, îi convertea sau boteza, în ciuda supravegherii stricte şi a controlului miliţienilor comunişti, care îi observau fiecare din gesturi.

“Ce am face noi fără prezenţa Monseniorului Ghika?”, se spunea la tot pasul. Convertirile la catolicism se înmulţeau spre mânia şi exasperarea comuniştilor, aceştia fiind nevoiţi să ia măsuri pentru a pune capăt activităţilor lui. De aceea, a fost întâi pus sub supraveghere la domiciliu, după care i s-a impus un domiciliu forţat. Datorită vârstei înaintate (tocmai împlinise 80 de ani), a fost eliberat.

Avea să fie arestat în urma unui incident pe cât de straniu pe atât de tipic pentru moravurile unui anumit sovietism. Pe stradă, Monseniorul Ghika aştepta să se dea trecere liberă pietonilor. Poliţistul de serviciu, care îi observase oboseala lui, biata sutană tocită, statura încovoiată, barba şi părul lui albe, a oprit automobilele, l-a luat de braţ şi, conducându-l pe trotuarul opus, i-a cerut să-l binecuvânteze. Nu ni s-a spus cât l-a costat pe acest om actul său de curaj. Dar scena nu a trecut neobservată de anumiţi spectatori, însufleţiţi de un altfel de curaj, care s-au grăbit să-l denunţe stăpânilor vremii.

După o sumară judecată odioasă, care îl condamnă la trei de ani de detenţie, Monseniorul Ghika a fost închis în una din cele mai abjecte celule ale fortului din Jilava, unde a avut de suferit maltratările care ţintuiesc la stâlpul infamiei pe cei care le ordonă sau numai le tolerează.

Scadenţa stabilită de Dumnezeu pentru glorificarea slujitorului său era aproape. El, care se născuse într-un palat, va muri curând în celula unei închisori sovietice, ca victimă a unui rafinament de răzbunare, din ură pentru credinţă. Deoarece el voise ca toată viaţa sa de preot să se petreacă în modestie, sfârşitul său va fi ignorat. Vestea morţii sale va ajunge la fraţii şi la prietenii săi, refugiaţi pe pământuri unde încă domneşte respectul demnităţii umane. Dureroasa şi înălţătoarea veste a sfârşitului său sublimat în iubire a fost urmată în Franţa, la Paris, de manifestări puse sub egida reprezentantului Sfântului Scaun şi a arhiepiscopului din Paris. La 21 noiembrie 1954, Misiunea Catolică Română din Paris celebra o Liturghie solemnă în ritul bizantin, prezidată de Excelenţa sa Monseniorul Morella, nunţiu apostolic, în capela Abaţiei “Sfânta Maria”, iar la 27 noiembrie avea loc o seară comemorativă prezidată de Excelenţa sa cardinal Feltin, arhiepiscop de Paris. Aceste manifestări au fost organizate de prietenii şi admiratorii Monseniorului Ghika, arătând astfel respectul şi veneraţia cu care era înconjurat.

Strângerea recoltei…

La Villejuif, odinioară sol ostil, pământ al tristeţii apăsătoare, al mizeriei şi al dezordinii, călugărul Ghika s-a luptat cu răul, pas cu pas, pentru a implanta acolo crucea şi a-l semăna cu iubirea divină. Pe amplasamentul acelei barăci de cale ferată, unde apostolul dezmoşteniţilor instalase tronul Regelui Universului, se înalţă astăzi una din noile biserici de la periferia Parisului, parohie numeroasă şi prosperă, a cărei înflorire proclamă că persecuţiile şi sângele martirilor sunt o promisiune veşnică de Înviere şi de viaţă pentru Biserică.

Vladimir Ghika a întrevăzut în mod misterios acest triumf atunci când, din sufletul său fremătând de credinţă şi de iubire, se ridica această rugăciune: “Morţi şi pulberi, binecuvântaţi pe Domnul. Binecuvântează pe Domnul moarte a mea, putreziciunea mea, binecuvântează pe Domnul! Lucruri ce se vor naşte din mine când eu nu voi mai fi din această lume, binecuvântaţi pe Domnul! Tăcere din jurul memoriei mele, binecuvântează şi tu pe Domnul… Suflete al meu, care nu va trebui să mori vreodată, strigă-ţi eternitatea deja începută, binecuvântând, încă din ceasul acesta, pe Domnul!”