cop_ca_un_sfantDiferite mărturii din care putem să ne facem o imagine mai completă, mai obiectivă şi mai reală despre martirul iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

A trăit şi a murit ca un sfânt

antologie de texte coordonată de pr. Ioan Ciobanu
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 2003

A. dell’Acqua (secretar al papei Ioan al XXIII-lea)

Figura Monseniorului Ghika este cunoscută şi se bucură de înalta stimă a Suveranului Pontif. Opera dumneavoastră are asigurată cea mai bună primire din partea sa. El se bucură părinteşte la gândul că amintirile pe care le oferiţi marelui public vor putea contribui la buna cunoaştere a acestui suflet ales.

(S. Durand, L‘invisible lumiere)

 

Andrei Brezianu (prof. univ.)

L-am văzut ultima oară pe Monseniorul Vladimir Ghika cu puţine zile înainte de acea fatidică zi de marţi 18 noiembrie 1952, când – aplicând o tehnică proprie mafiilor şi aparatelor poliţieneşti totalitare -, energumeni înarmaţi cu reflexe de pisică îşi înghesuiau captura într-o maşină şi dispăreau val-vârtej cu ea, spre o destinaţie teribilă. Portiera acelei maşini, trântită de oamenii lui Teohari Georgescu asupra captivului, lângă un trotuar din apropierea Monumentului Aviatorilor, închidea irecuzabil un drum. Dar nu mă pot împiedica să gândesc că goana oarbă a acelui vehicul-temniţă ducea de fapt cu sine – pe roatele iuţi ale destinului – doar o pradă aparentă. Era o frunză de octogenar. În acele ierni şi toamne ale Bucureştiului de acum o jumătate de secol, devenise, prin contrast, tot mai familiară acea fărâmă de om cu siluetă inconfundabilă, un bătrân uşor adus din spinare, înfăşurat într-o mantie neagră, tot mai vetustă şi ponosită, care, nu fără nobleţe, îi ţinea loc de palton. Creionul ager al lui Jean Al. Steriadi a imortalizat, într-un crochiu din 1932, pe Vladimir Ghika înfăşurat în acea mantie. În acea pelerină, devenită cu trecerea deceniilor subţire ca trena unui văl de fum, a fost arestat Monseniorul Vladimir Ghika. La sfârşitul săptămânii care a precedat această pecetluire a destinului unui sfânt, Monseniorul Ghika ne vizitase la etajul casei din aleea Alexandru, nr. 49, unde prin rotaţie câţiva tineri ne făcusem în secret obiceiul de a ne aduna de câteva ori pe lună.

Vladimir Ghika ne îndruma primii paşi pe calea unei discipline intelectuale pe care ne-o doream cu ardoare, o învăţătură diferită de elucubraţiile ale căror miasme începuseră să lucreze, sub oblăduirea bâtei de partid, asupra societăţii şi spiritelor României din acei ani. Eram doar trei – A.D., G.D. şi cu mine – iar preocuparea noastră de căpetenie era de a ne delimita spiritualiceşte vocaţia, fideli acelor cărări la capătul cărora întrezăream – pentru intelect şi suflet – Lumina. Vladimir Ghika era directorul nostru de conştiinţă, iar cărţile noastre de căpătâi erau tomurile latine de introducere în Ontologie şi Teologie Naturală ale părintelui Garrigou-Lagrange, O.P. şi cărţile lui Jacques Maritain despre filozofia Fiinţei. Citeam, studiam şi ne împărtăşeam din sentimentul comun al unui act de disidenţă morală, răsădit adânc în voinţe, tocmai pentru că o catacombă creştină se născuse şi se înfiripa, neştiută, prin noi şi prin alţii, în Bucureştii acelor ani de oprimare şi mizerie stalinistă. Printr-un straniu contrast, la capătul unor zile de trudă, prin şantierele unde lucram, ne regăseam periodic în acel climat liniştit dar fervent, însemnat cu rugăciune, unde Vladimir Ghika ne îndruma cu prezenţa sa harismatică spre lumea celor de dincolo de materie.

Disidenţa noastră era o disidenţă a spiritului, o delimitare morală şi ideologică faţă de agitaţiile doctrinei roşii, a materialismului ateu, propagat cu furoare de conducerea de partid şi de stat a republicii populare de atunci, aservită puterii roşii de la răsărit. Era epoca roşului atotprezent, a lozincilor de clasă, epoca difuzoarelor atârnate în for deasupra capetelor şi de unde, în valuri, se revărsa obsesiv strofa belicoasă: “Hai la lupta cea mare”. Erau zilele chemării făţişe la zdrobirea semenilor de alt crez decât cel propagat oficial de ideologia puterii. Puţine lucruri puteau fi mai mult la antipodul tuturor acestora decât – dincolo de strâmtorările vieţii noastre materiale – comuniunea şi cotidiana noastră aplecare secretă asupra arcanelor gândirii tomiste. Îmi este cu neputinţă să-mi amintesc acum cum a decurs ultima noastră oră de studiu şi comentariu teologic cu Monseniorul Ghika. ţin minte că odaia era neîncălzită şi că trăsesem perdelele înalte de mătase albastră de la ferestrele biroului părintesc care dădeau către grădină. Am început, după obicei, cu rugăciunea răsăriteană care îi era scumpă: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al adevărului”. Mai ţin bine minte caietul meu de demult, cu însemnări latineşti, rămas atunci la o anumită pagină, ultima din ciclul de dezbateri călăuzite de sfântul erudit: o pagină dictando, aşternută sărăcăcios cu creionul şi în care, din Summa Theologica a sfântului Toma d’Aquino, transcrisesem câteva note paralele conţinând argumentul “ex ratione” al existenţei lui Dumnezeu. Târziu, Monseniorul Ghika ne-a binecuvântat şi ne-am despărţit. Am ieşit cu el, nu pe scara din faţă, pe unde intrase discret, ci pe cea din spate care dădea într-o curte separată, cu ieşire directă în şoseaua rebotezată pe atunci “I.V. Stalin”. Acolo ne-am despărţit în noapte.

Anul 1954. De un soare orbitor de vară se leagă ultima mea amintire indirectă despre Monseniorul Vladimir Ghika. O pârloagă cu buruieni din Bărăgan, încălecând spinări şi cocoaşe de ţărână înşirate longitudinal, una lângă alta, la rând. Unele mai mari, altele mai scunde, toate de lungimea unui stat de om întins la pământ, acoperind, cu greutatea pământului, câte unul. în dreptul fiecărei lungi movile, numere – înfipte în proţapuri pitice, pe tăblii cazone. Deschid drumul printre ierburi de şes luxuriante părintelui François Van der Jonckheid. Umblăm amândoi după semne de groapă mai proaspătă, căutăm mormântul purtând în ţăruş numărul 807. Ionel Cofariu, mare invalid de război şi erou al bătăliilor purtate de armata română în Transilvania de nord în anii 1944-1945, smulsese temnicerilor nu numai sutana zdrenţuită şi îmbibată de sudoare a deţinutului care îi fusese părinte spiritual, dar şi secretul locului său anonim de odihnă. Suntem în cimitirul Penitenciarului de la Jilava şi căutăm mormântul Monseniorului Ghika. Iat-o: groapa este asemenea tuturor celorlalte. Părintele François pregăteşte aghiazma şi crucifixul. Urmează o prohodire întârziată, sobră, îngânată cu discreţie: “Libera me Domine de morte aeterna”. Dau răspunsurile. Ne reculegem o clipă. Îngenunchem. Mă aplec şi scormonesc cu mâna goală pământul locului deasupra căruia ne rugăm. Iau un pumn de ţărână de pe mormântul de la Jilava al Monseniorului Ghika. Strecor fărâma de glie de Muntenia într-un buzunăraş de pânză. O port şi astăzi cu mine.

Dacă bronzul portretului lui Vladimir Ghika de Anghel, sculptură ce străjuieşte azi intrarea la Galeria Naţională, reprezintă, în felul său, o chezăşie de înfruntare horaţiană a secolelor, în registrul riguros al faptei, spiritul sfântului cărturar trăieşte şi fecundează, prin pildele muceniciei sale, viitorul credinţei din ţara care l-a născut şi care renaşte acum în spirit. Prada aparentă a energumenilor de ieri este astăzi liberă: în năvoadele de lumină ale inimii palpită, ca o paradoxală pradă, nu Vladimir Ghika, ci răul însuşi captiv, cel ce s-a înverşunat să-i umple gura cu ţărână şi – zadarnic – să ţină duhul profetic al acestui sfânt şi arhiereu în lanţuri.

(O versiune uşor diferită a acestui text a văzut lumina tiparului, cu mulţi ani în urmă, în revista alternativă de cultură “Agora”, publicată în Statele Unite, vol. I, nr. 2, mai 1988)

 

 

Augustin Petre (profesor universitar)

Îmi amintesc cu deosebită plăcere şi recunoştinţă de întâlnirea şi larga colaborare intelectuală şi spirituală cu Monseniorul Vladimir Ghika din perioada 1942-1952.

În anul 1942 am venit la Bucureşti în calitate de student venind din Transilvania, refugiat ca urmare a Dictatului de la Viena de cedare a unei porţiuni din Transilvania către Ungaria.

În Bucureşti, studenţii din Transilvania, toţi de religie greco-catolică, ne întâlneam duminica la biserica corespunzătoare din strada Polonă. Parohul bisericii, părintele Todericiu, obişnuia să invite diverse somităţi la întâlnirile cu studenţii. Întâlnirile studenţilor erau relativ mondene, scopul principal fiind cunoaşterea şi ţinerea legăturii cu Ministerul refugiaţilor din Transilvania, care asigura diferite mici avantaje şi facilităţi pentru studenţi, precum şi noutăţile din domeniu. Printre invitaţii părintelui Todericiu era şi Monseniorul Vladimir Ghika. În discuţiile dintre studenţi, aproape fiecare se laudă cu cunoştinţele din facultatea corespunzătoare, cu vanitatea vârstei etalând cele mai şocante cunoştinţe dobândite. Evident că nu făceam excepţie, şi la o problemă care mi se părea fără răspuns şi paradoxală, pe care tocmai o prezentam, Monseniorul Ghika, ce se găsea întâmplător în apropiere, a intrat în discuţie, lucru pe care până atunci nu-l făcuse cu nici o ocazie, şi îmi amintesc şi astăzi de şocul produs cum acest răspuns bulversase tot ceea ce îmi închipuiam legat de domeniul problemei pe care o ridicasem. Majoritatea studenţilor din perioada respectivă şi personal nici eu nu făceam excepţie, eram dornici a cunoaşte cât mai mult din domeniul în care urma să ne specializăm ca pregătire. Am sesizat că aveam în faţă un titan de cunoştinţe din practic toate domeniile pe care le abordasem. Evident, Monseniorul nu a mai avut prea multă linişte din partea noastră. Cu o blândeţe şi o delicateţe indescriptibilă ne-a stat la dispoziţie ori de câte ori am solicitat chiar vag acest lucru. Cu aceste ocazii am aflat că matematica, în care mă consideram bine pregătit, nu este altceva decât un mic capitol, dar evident dezvoltat, al logicii, iar logica o ştiam din liceu că este un capitol al filozofiei. Ca o concluzie a celor aflate, în anul următor (1943) m-am înscris ca student şi la cele două facultăţi corespunzătoare, respectiv matematică şi filozofie pe care, împreună cu Politehnica, le-am terminat în 1947. Ca student la filozofie am fost relativ repede nemulţumit de calitatea învăţământului. La data respectivă se bănuia rezultatul războiului, iar profesorii de la facultate predau astfel încât să nu supere pe eventualii viitori conducători ai statului, care se pregăteau să se afirme prin antivaloare. Văzând că nu pot să învăţ filozofia ca ştiinţă, am propus Monseniorului ca să conducă un cerc de filozofie pentru un mic grup de studenţi interesaţi în domeniu, evident cu mine în frunte. Monseniorul a acceptat imediat, şi seara, de câteva ori pe săptămână, ne întâlneam la locuinţa sa din Bd. Dacia pentru acest curs. Evident, cursul era cel scolastic care ne-a dat cele mai multe satisfacţii. Este interesant de amintit unele detalii privind discuţiile filozofice şi discuţiile avute în general. De la început a fost o afluenţă mare de fel de fel de studenţi şi persoane care veneau cu cele mai mari inepţii care erau la modă, lansate evident de noua clasă politică ce se năştea. Monseniorul asculta cu blândeţe şi atenţie toată sporovăiala respectivă şi apoi continua răspunsul. Niciodată n-am auzit să fie dur, în sensul că cele spuse sunt o prostie sau ceva asemănător. Întotdeauna continua: “Pe de altă parte…” şi ceea ce spunea desfiinţa întregul eşafodaj pe care se bazau cele spuse înainte de către interlocutor, cu care de obicei discuţia se încheia. De multe ori persoanele respective reveneau total schimbate. Unul din colegi califica discuţiile cu Monseniorul: “În faţa lui eşti în pielea goală spiritual…” În orice caz, în prezenţa Monseniorului te simţeai întotdeauna foarte aproape de cer. Am avut ocazia să constat fapte care depăşeau cu mult naturalul.

Astfel, prin 1943, tatăl meu suferea de o boală gravă de stomac. Medicii consultaţi erau foarte rezervaţi. Părinţii locuiau în refugiu la Deva. Era necesară o operaţie pe care medicii din localitate nu se încumetau să o facă. Întrucât rezultatele operaţiei, chiar dacă erau făcute în altă parte, erau incerte, am plecat îngrijorat din Bucureşti la Deva. Monseniorul m-a însoţit. Între timp, mama a plecat cu o salvare împreună cu tata la Sibiu pentru operaţie. Ne-am întâlnit cu toţii la Deva după operaţie. Verdictul operaţiei nu era încurajator. Oficial era “ulcer duodenal perforat în pancreas, cu extirparea aproape în întregime a stomacului, cu rezultate discutabile pe care timpul le va arăta”. Monseniorul s-a rugat pentru sănătatea tatălui meu care a mai trăit după aceasta peste 40 de ani şi a decedat în anul 1981 la vârsta de 90 de ani, de cu totul o altă boală. Întâmplător am găsit recent clişeele unor fotografii pe care le-am făcut atunci Monseniorului împreună cu tata. Evident că această vindecare este greu de presupus că a fost întâmplătoare.

Un alt caz, mult mai dur şi mai evident, s-a întâmplat cu un coleg atât de la facultatea de filozofie, cât şi de la cercul de filozofie condus de Monsenior. Colegul respectiv T. L. fusese arestat şi condamnat la 17 ani de închisoare. Aici, prin 1954 a avut un accident. O greutate de câteva sute de kilograme căzuse pe mână şi-i distrusese practic palma până la articulaţie. Sanitarul închisorii stabilise imediat că mâna nu poate fi recuperată, că există risc de cangrenă şi trebuie amputată. A decis ca a doua zideţinutul să fie dus la amputare. În seara dinainte, istoriseşte T. L., a intrat în celulă Monseniorul (la data respectivă acesta murise de aproape două luni, de asemenea în închisoare), l-a binecuvântat şi a plecat. Din clipa aceea T. L. spune că mâna, care până atunci îl durea groaznic, a încetat să-l mai doară. A doua zi, T. L. fiind dus la amputare, a stârnit un adevărat scandal, în sensul că ar fi fost prezentat alt deţinut, deoarece cel prezentat nu mai avea nimic la mână şi nu mai prezenta cele constatate cu o zi înainte.

Am auzit multe cazuri care nu pot fi explicate pe cale naturală, însă datorită faptului că pentru toate cele întâmplate şi care pot fi atribuite ca fiind produse prin intervenţia personală a Monseniorului, fie că nu am fost implicat, astfel încât informaţia să o am direct de la cei în cauză, fie că Monseniorul, datorită modestiei sale constante şi continue nu a acceptat niciodată să i se atribuie rezultatele obţinute, nu pot să le menţionez în prezenta evocare.

 

Constantin Bălăceanu-Stolnici (academician)

Răscolindu-mi amintirile din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, regăsesc mereu cu emoţie impresionanta figură a Monseniorului Vladimir Ghika, ce reunea o personalitate forte şi luminoasă cu o înfăţişare firavă, de o fragilitate aparentă, uneori îngrijorătoare.

Cu aspectul său de ascet bizantin, cu privirea lui blândă, dar pătrunzătoare, cu vocea sa liniştită şi liniştitoare, Monseniorul amintea de cărturarii creştini ai epocii patristice, impresie ce se accentua atunci când făcea exegeza (sau chiar hermeneutica) unui text sacru, sau când aborda, cu rară competenţă, o problemă filozofică sau ştiinţifică.

Venea des la noi în casă, căci familiile noastre erau vag înrudite şi făceau parte din acea aristocraţie pe care comunismul a nimicit-o. Când eram copii (sora mea şi cu mine), ne făcea de fiecare dată o lecţie elementară de catehism şi ne învăţa câte o rugăciune. Mai târziu aborda temele principale ale dogmaticii creştine, iar când am ajuns capabili, prin maturitate şi educaţie, ne prezenta critic (evident de pe poziţiile neotomismului) principalele orientări filozofice. De la el am învăţat să fiu tolerant şi să nu privesc ştiinţa ca o orientare antagonistă faţă de religie, ci ca una complementară.

Desigur, înţelegeam greu – la vremea aceea – convertirea sa la catolicism, ca unii care am fost crescuţi în tradiţia ortodoxă. Dar discursul lui – chiar când aborda teme spinoase de teologie – era de un ecumenism remarcabil, departe de acele fundamentalisme străine învăţăturii creştine, în numele cărora şi astăzi asistăm la atâtea vărsări de sânge, distrugeri şi jale.

Şi activitatea sa liturgică era extrem de nuanţată. L-am văzut slujind în rit roman (ceea ce era normal), dar şi în rit bizantin (ceea ce era surprinzător), deşi prin barba sa lungă ce o purta semăna mai mult a călugăr atonit decât cu un ierarh al Bisericii Apusene.

Dincolo de seriozitatea sa, de gravitatea cu care discuta problemele importante, avea un surprinzător simţ al umorului, care se manifesta prin mici istorioare şi mai ales prin povestirea unor întâmplări hazlii din propria sa viaţă.

Acest principe român, care a renunţat la viaţa socială ce i-o confereau rangul şi averea pentru viaţa aspră de misionar; care a renunţat la o carieră academică, pentru care era pregătit prin studiile făcute, pentru o umilă existenţă de călugăr; care la instalarea bolşevismului, în loc să se refugieze în apus, unde era aşteptat, a preferat să împartă cu concetăţenii lui mizeriile unei dictaturi sălbatice, antiumane şi antispirituale; care, în loc să se pună la adăpost, a înfruntat urgia impusă de sovietici dând sprijinul său spiritual victimelor regimului comunist etc., nu putea să-şi sfârşească viaţa în patul său de la Saint Vincent de Paul, ci trebuia, pentru ca traiectoria vieţii sale exemplare să capete dimensiunea de martir, să-şi închidă ochii în chinurile din infernul carceral instaurat cu o brutalitate de neînţeles de slugile române obediente faţă de Moscova stalinistă.

Creştin profund, ierarh cultivat, Monseniorul Vladimir Ghika va rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut un exemplu de ceea ce înseamnă să-ţi închini viaţa marilor valori spirituale generate de Revelaţia evanghelică şi apostolică.

 

Cristian Vasile

Monseniorul Vladimir Ghika în atenţia serviciilor de informaţii (1945-1948)

Infiltrate încă înainte de 6 martie 1945 cu elemente procomuniste, serviciile de informaţii oficiale din România (S.S.I., Siguranţa etc.) au devenit, după instalarea Guvernului Groza, instrumente din ce în ce mai docile în mâinile conducătorilor P.C.R. Simpatia declarată a multor clerici pentru partidele din opoziţie, precum şi legăturile spirituale ale Bisericii Catolice (de toate riturile) cu Vaticanul – considerat de sovietici şi de comuniştii est-europeni drept “centru al reacţiunii internaţionale” – au fost doar două dintre motivele pentru care în cadrul acestor servicii existau subsecţii sau direcţii ce se ocupau de culte sau de “probleme bisericeşti”.

Agenţii Siguranţei şi ai S.S.I. au acordat o atenţie specială cultului catolic, reprezentanţii săi fiind acuzaţi în bloc că “desfăşoară o propagandă antidemocratică şi antisovietică mai de efect decât aceea pe care ar desfăşura-o oricine în România”. În condiţiile în care, încă din toamna anului 1945, chiar şi simplul credincios catolic era suspectat că ar putea fi un informator al Vaticanului, nu este de mirare că activitatea Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ al Bisericii Catolice, era urmărită aproape zi de zi. Vladimir Ghika fusese numit Protonotar Apostolic (având titlul de Monsenior) de către papa Pius al XI-lea şi primise dreptul de a oficia Liturghia catolică în ambele rituri – latin şi bizantin – oriunde în lume. Deşi de iure Vladimir Ghika era integrat, ca preot, în Arhidieceza de Paris, de facto el aparţinea Bisericii Greco-Catolice, fiind “sufletul” unei intense activităţi de apostolat desfăşurat la sediul Parohiei Unite din Bucureşti de pe strada Polonă.

Monseniorul Ghika a intrat în vizorul serviciilor speciale încă din vara anului 1945, fiind semnalat într-o notă din 9 august a Direcţiei Generale a Poliţiei (D.G.P.), ca vizitator al Institutului “Augustinum” de pe strada Ştirbei Vodă, nr. 174. Frecventarea institutului nu era un gest inocent în viziunea conducătorilor D.G.P., deoarece se considera că în acest loc se desfăşoară în mod făţiş “o intensă activitate cu caracter antisovietic”, aşezământul – sediul ordinului asumpţionist – transformându-se, în opinia autorităţilor, într-o“adevărată agentură de informaţii şi de diversiune a statului papal”.

Dintr-un alt material informativ aflăm că la sediul aceluiaşi institut a luat fiinţă, probabil în toamna anului 1945, un comitet catolic din care făcea parte şi Monseniorul Vladimir Ghika. Acesta era o “sursă generoasă”, informa D.G.P., care va organiza, pentru o perioadă de 16 săptămâni, diferite conferinţe, unde să fie apărate catolicismul şi religia în genere. Scopul ascuns ar fi fost însă, accentuarea “propagandei papale” în România.

Pe fondul deteriorării relaţiilor dintre Sfântul Scaun şi guvernele prosovietice din Europa de Est (Polonia denunţase Concordatulsemnat cu Sfântul Scaun), suspiciunile organelor Ministerului de Interne faţă de Vatican şi Biserica Catolică au crescut. Spre exemplu, la sfârşitul lunii noiembrie 1945, agenţii D.G.P. raportau superiorilor despre posibilitatea ca Vaticanul, prin intermediul Nunţiaturilor Apostolice din ţările Europei Răsăritene, să fi început demersurile pentru constituirea unui “bloc catolic cu tendinţe anticomuniste”. Pe lista celor urmăriţi se afla şi Monseniorul Ghika, deoarece într-o organigramă a Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, deţinută de D.G.P., acesta figura drept secretar, alături de Guido del Mestri şi Louis Barral. Într-un material din 13 decembrie 1945, în care era analizată seriozitatea suspiciunilor privind existenţa unui aşa-zis bloc catolic, comisarul-şef N. Zamfir din cadrul D.G.P. îl informa pe Al. Nicolschi că, pe lângă Nunţiatura Apostolică şi Arhiepiscopia de Bucureşti (“principalele instituţii ce promovează propaganda catolică”), un potenţial pericol îl reprezintă şi activitatea Monseniorului Vladimir Ghika, deoarece acesta “face voiajuri în ţară şi în special în Ardeal” şi “menţine o legătură strânsă între Nunţiatură şi parohiile catolice de acolo”.

După cum aflăm de la Michel de Galzain, biograful lui Vladimir Ghika, în anul 1945, Serviciul de Agitaţie al Partidului Comunist a orchestrat o mişcare pentru unitatea de acţiune între ortodocşi şi catolici, îndreptată împotriva patriarhului Nicodim. Pentru a se preveni urmările nefaste ale activităţii acestei mişcări, se pare că profesorul şi publicistul catolic Iosif Frollo l-a îndemnat pe Monseniorul Ghika să înceapă un ciclu de conferinţe, în care să se pledeze pentru unirea Bisericilor. Această acţiune, care îşi propunea “unirea tuturor românilor într-o singură credinţă”, se va desfăşura sub egida Frontului Unic de Rugăciune şi va cunoaşte o amploare deosebită în anul 1946.

Îmbunătăţirea relaţiilor cu Biserica Ortodoxă era şi dorinţa Sfântului Scaun, deoarece la începutul anului 1946, nunţiul apostolic Andrea Cassulo şi arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Alexandru Cisar, au făcut o vizită patriarhului Nicodim ca gest de apropiere între cele două Biserici. Potrivit unor surse, cei doi oaspeţi catolici i-ar fi înmânat patriarhului o medalie comemorativă din partea papei Pius al XII-lea, ca semn de apreciere în spiritul “dragostei creştine”. La nivelul serviciilor de informaţii, această întâlnire între capul Bisericii Ortodoxe Române şi cei doi prelaţi ai Bisericii Romano-Catolice a fost considerată drept o încercare de constituire a unui front comun împotriva Patriarhiei de la Moscova – simplu instrument al politicii sovietice. Discuţiile dintre patriarhul Nicodim şi nunţiul apostolic, reluate la sfârşitul lunii ianuarie 1946, reprezentau o provocare în plus, mai ales în condiţiile în care în Ucraina sovietică începuse acţiunea de “revenire” a greco-catolicilor sub jurisdicţia patriarhiei ruse. În fapt, a fost vorba de o lichidare a Bisericii Catolice ucrainene de rit bizantin, iar această realitate a fost evidenţiată şi la una din şedinţele Frontului Unic de Rugăciune. Modalitatea de unire religioasă preconizată de Monseniorul Vladimir Ghika era cu totul alta decât cea impusă de sovietici în Ucraina occidentală, tutela Moscovei fiind exclusă. Vladimir Ghika milita pentru unirea Bisericilor creştine sub egida Sfântului Scaun. El îşi justifica opţiunea prin apelul la istorie (legăturile domnilor români cu Vaticanul). La o consfătuire a Frontului Unic de Rugăciune, ce a avut loc în ziua de 11 aprilie 1946, la sediul Vicariatului Unit din Bucureşti, Monseniorul Ghika conchidea că în calea unirii Bisericilor nu stă nici un obstacol doctrinar sau tradiţional, această întregire confesională nefiind decât “realizarea conceptelor din Noul Testament şi a principiului fundamental al Bisericii: să fie o turmă şi un păstor”. Vladimir Ghika era de părere că necesitatea unirii celor două Biserici surori derivă nu numai din necesităţile spirituale de încadrare în lumea occidentală, ci şi din tradiţia voievodală românească. Acţiunea Monseniorului Ghika va primi în vara anului 1946 un sprijin important din parteaAsociaţiei Studenţilor Români Uniţi (A.S.T.R.U.) şi a episcopului Ioan Suciu care, pe lângă subiectele pur dogmatice abordate, a făcut şi “aluzii în contra comunismului”, după cum consemnau agenţii care îl supravegheau. Deşi conferinţele Frontului Unic de Rugăciune nu au mai avut aceeaşi intensitate, ele au continuat şi pe parcursul anului 1947.

Cum autorităţile comuniste din România luau tot mai în serios punerea în practică a modelului sovietic şi în plan religios, pregătind terenul pentru suprimarea Bisericii Greco-Catolice, acţiunile Monseniorului Ghika reprezentau aproape o sfidare. Acesta, el însuşi un ortodox convertit, era suspect pentru servicii speciale, deoarece avusese un rol important în trecerea de la ortodoxie la catolicism a doi cunoscuţi călugări: Teodosie Bonteanu şi Daniil Ciubotaru, ultimul fiind chiar fost exarh al mănăstirilor ortodoxe din Basarabia. Aceste servicii urmăreau, se pare, şi presupusa implicare a lui Vladimir Ghika într-o tentativă de atragere la catolicism a fostului mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu, şi îl bănuiau pe Monsenior că ar fi un intermediar între Biserica Catolică şi vicarul ortodox Benedict Ghiuş, “arhiereul cel mai catolicizant”.

După cum s-a mai amintit, colaborarea lui Vladimir Ghika cu A.S.T.R.U. era deosebit de strânsă, Monseniorul ţinând şi prezidând cu regularitate conferinţe la sediul asociaţiei de pe strada Polonă, nr. 48. Agenţii S.S.I. semnalau într-o notă din 1 martie 1946 că organizaţia studenţilor uniţi a primit, prin intermediul Monseniorului Ghika, o “subvenţie substanţială” din partea Nunţiaturii, fapt ce l-a determinat pe nunţiul Andrea Cassulo să se intereseze îndeaproape de activitatea A.S.T.R.U.

Într-o perioadă în care campania electorală practic începuse, prezenţa la şedinţele A.S.T.R.U., prezidate de Monsenior, a mai multor fruntaşi ai P.N.Ţ. nu putea să scape neobservată serviciilor speciale, aflate în slujba P.C.R. Astfel, într-o notă informativă a S.S.I. din 14 februarie 1946 se preciza că “în afară de studenţi, participă la aceste şedinţe (ale A.S.T.R.U., n.n.) şi numiţii: Gabriel Ţepelea, Vasile Netea, Constantin Hagea, Bocşa Mălin, care ţin conferinţe şi alocuţiuni de ordin politic, îndreptate toate contra actualului regim şi a tineretului progresist”. În final, nota avertiza că “Monseniorul Vladimir Ghika urmează să plece la Cluj pentru a iniţia studenţimea din acest centru universitar pentru crearea unei asociaţii similare”.

Seceta şi apoi foametea, care bântuiau în acel timp mai ales Moldova, nu-l puteau lăsa indiferent pe Vladimir Ghika, omul care se dedicase mereu ajutorării celor aflaţi în dificultate. În toamna anului 1946, Monseniorul a aflat de lipsurile călugăriţelor de la Mănăstirea Văratec chiar de la maica stareţă Lecca, cea care l-a rugat să aibă grijă ca “Ajutorul Catolic American” să ajungă şi în acele locuri. Prin intervenţiile la Misiunea Americană şi la noul nunţiu, Gerald Patrick O’Hara (de origine americană), s-a reuşit colectarea de noi ajutoare, care peste un an vor ajunge la mănăstirile Văratec şi Agapia. Evident, tensiunile vor apărea curând, întrucât autorităţile comuniste doreau ca acţiunea de distribuire a ajutoarelor să nu fie coordonată de Biserica Catolică sau de Misiunea Americană, deoarece întreg capitalul de simpatie s-ar fi îndreptat spre aceste două instituţii.

Vizita făcută de Vladimir Ghika în anul 1946 la Mănăstirea Văratec a fost importantă şi din alt punct de vedere. La întâlnirea pe care prelatul catolic a avut-o cu mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, cei doi au fost de acord că o apropiere între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică este posibilă, ierarhul ortodox elogiind spiritul de jertfă al misionarilor catolici. Irineu a mai adăugat că, deşi o “mare putere” (U.R.S.S.) s-a ridicat împotriva catolicismului, acesta nu va putea fi învins.

În toamna anului 1947, Guvernul Groza a adoptat o atitudine mai dură în politica faţă de culte, mai mulţi clerici fiind arestaţi. Alte două evenimente (dizolvarea P.N.Ţ.-ului şi procesul fruntaşilor ţărănişti) au sporit temerile în rândul multor laici şi preoţi catolici şi nu este de mirare că auditoriul Monseniorului s-a subţiat. Este posibil ca, în faţa acestei atmosfere neprielnice, Vladimir Ghika să fi decis suspendarea temporară a conferinţelor sale. Dintr-o notă a S.S.I. din 2 decembrie 1947 aflăm că, în anturajul Nunţiaturii, se anticipa chiar denunţarea Concordatului, decizie prin care guvernul ar fi urmărit anihilarea “propagandei de unire a Bisericilor” şi lovirea “cercurilor maniste”, în majoritate greco-catolice. “Totuşi – se mai consemnează în notă – până la îndeplinirea acestor acte de agresiune împotriva catolicităţii, Nunciatura (sic!) este de acord să se urmeze, până la ultima clipă, acţiunea de prozelitism. Urmând linia acestui plan, Monseniorul Ghika, care îşi întrerupsese activitatea, va reîncepe fără întârziere seria conferinţelor sale misionare”.

După abdicarea forţată a regelui Mihai, prinţesa Elisabeta (cumnată a Monseniorului şi doamnă de onoare a reginei Elena) împreună cu soţul ei, Dimitrie, au hotărât să însoţească familia regală în exil. Vladimir Ghika a refuzat să părăsească România spunând: “Dacă Dumnezeu mă vrea aici, rămân aici…” De altfel, în faţa zvonurilor ce acreditau ideea că ar intenţiona să plece din ţară, Vladimir Ghika a răspuns că este cleric francez şi poate obţine uşor viza de ieşire, însă rămâne pe loc din dorinţa de a continua opera misionară, conform menirii sale preoţeşti. Evacuat din locuinţa lui, situată în bulevardul Dacia, imediat după plecarea fratelui său, Vladimir Ghika şi-a găsit refugiul la Sanatoriul “Sfântul Vincenţiu de Paul”, operă a tinereţii sale. În luna ianuarie 1948, când vicarul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscaru, vine la Bucureşti pentru a-i cere sprijinul, îl găseşte pe Monsenior “destul de strâmtorat” şi probabil îngrijorat de absenţa veştilor de la fratele şi cumnata lui, aflaţi în exil. Cu o sănătate şubredă (va fi operat în două rânduri) şi într-o ţară în care domnea teroarea, Vladimir Ghika nu şi-a mai putut continua acţiunea pentru unirea tuturor românilor într-o singură credinţă, fapt perceput cu tristeţe de clerul catolic din Bucureşti. După cum rezultă dintr-o notă a S.S.I. din 8 iunie 1948, Monseniorul Ghika nu şi-a găsit liniştea nici în perioada cât a fost internat în spital. Intenţia Ministerului Sănătăţii de a prelua Spitalul “Sfântul Vincenţiu de Paul” a creat o mare îngrijorare în rândurile personalului şi a determinat chiar reacţia a doi diplomaţi francezi de la Bucureşti, care s-au angajat să protejeze instituţia de caritate fondată de Vladimir Ghika. Amânată pentru moment, decizia guvernului de a interzice ordinele şi congregaţiile catolice se va aplica totuşi la 29 iulie 1949. O dată cu desfiinţarea tuturor ordinelor călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ, şi Congregaţia “Surorile Sfântului Vincenţiu de Paul” suferă acelaşi tratament. Bunurile congregaţiei trec în patrimoniul statului, iar spitalul devine Institut de Endocrinologie, sub conducerea doctorului C.I. Parhon, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale. În cele din urmă, Vladimir Ghika este nevoit să părăsească şi acest loc, fiind găzduit de părintele George Schorung în casa parohială situată lângă spital.

După 1948, rând pe rând au fost arestaţi episcopii catolici, clericii proeminenţi cu atitudini anticomuniste, precum şi foştii funcţionari ai Nunţiaturii Apostolice. Acestui val de arestări i-a căzut victimă şi Monseniorul Vladimir Ghika, ridicat de organele Ministerului de Interne din plină stradă, la 18 noiembrie 1952, sub acuzaţia de “trădare” şi “spionaj în favoarea Vaticanului”. După un an de anchetă în arestul Securităţii, Monseniorului Vladimir Ghika i se intentează un simulacru de proces în toamna anului 1953. Condamnat de Tribunalul Militar din Bucureşti, Monseniorul este închis la Jilava, unde îşi va găsi tragicul sfârşit în ziua de 17 mai 1954.

(Arhivele totalitarismului, anul 9, nr. 30-31, 1-2, 2001)

 

 

Elisabeta Antonia Postolache-Kastel

Înainte de închisoare nu am avut relaţii personale cu Monseniorul Vladimir Ghika, pentru că făceam parte din Asociaţia Studentelor Catolice “Ioana d’Arc” şi aveam ca spirituali pe Monseniorul Iosif Schubert şi părintele Mathias Poszar, care patronau şi Asociaţia Studenţilor Catolici “Don Bosco” de la Catedrala “Sfântul Iosif” din Bucureşti. La ocazii festive mergeam la Spitalul “Sfântul Vincenţiu de Paul”, unde oficia Monseniorul Ghika şi luam parte la Sfânta Liturghie. Toţi îl ştiam ca pe un mare ascet.

Procesul lotului din care am făcut parte s-a ţinut în preziua sărbătorii Cristos Rege din anul 1953, după un an de anchete la subsolurile închisorii Uranus. Eu am fost luată de pe stradă, venind seara de la cursurile de la facultate, în ziua de 18 noiembrie 1952. Toţi am fost îmbrăcaţi cu hainele cu care am fost arestaţi şi chiar ni s-au dat şireturile înapoi, iar bărbaţilor şi curelele, dar numai pentru acele ore ale procesului. Monseniorul Ghika era în reverendă, singurul fără palton. Avea în buzunar un breviar nu prea mare şi pe deget un inel episcopal. Barba albă nepieptănată îi dădea un aspect bolnăvicios. Era foarte palid şi slab. Abia se ţinea în picioare.

După rechizitoriu şi acuzaţiile procurorilor, avocaţii puşi din oficiu ne-au acuzat şi ei. Când a venit rândul Monseniorului Ghika, acesta, cu un efort imens, a spus că refuză avocatul din oficiu şi se va apăra singur (fiind doctor în teologie şi în drept). Sala, plină de securişti şi militari, fără nici o persoană care să ne cunoască, a avut o reacţie de protest zgomotos. Completul de judecată a chemat nişte gardieni, care l-au scos cu forţa pe Monseniorul Ghika din sală. Procesul a continuat fără dânsul. Din rechizitoriu am înţeles că era considerat instigator împotriva orânduirii sociale, duşman înrăit al celor care îşi croiesc singuri prin dictatura proletariatului o fericire şi o viaţă fără mila ciocoilor cu pretenţii de oase domneşti.

Cei din lotul nostru am fost condamnaţi pentru crimă de înaltă trădare în favoarea Vaticanului, cu circumstanţe agravante pentru laici, la diverşi ani. Eu am fost condamnată la zece ani muncă silnică şi cinci ani degradare civică, motiv pentru care nu am mai putut continua studiile la facultate. Noaptea târziu s-a terminat procesul cu toate minciunile, la sfârşitul căruia reacţiile tuturor inculpaţilor au fost de acceptare şi aşteptare a condamnărilor. Acestea s-au comunicat la Jilava în ziua de 2 noiembrie 1953, separat persoanelor feminine şi separat bărbaţilor.

După proces am fost transportaţi cu un camion-dubă, jumătate cu separeuri, jumătate liber. Fiecare persoană avea lângă ea un gardian, aşa că nu puteai să întorci capul spre cel de alături. Nu ştiam unde ne transportă. Când a oprit duba, am citit luminat “Jilava”. Eu eram în partea cu prelată şi am fost aruncată jos. Ploua şi era un drum cu noroi gros. Gardianul care ducea gentuţa mea, cu cele două cursuri de neurologie şi infecţioase, cum am fost arestată pe drum venind de la universitate, ne-a strigat: “Sări”. Aşa am făcut şi am ajuns la pământ într-o poziţie verticală, dar cu genunchii strânşi. La câteva minute au împins o altă persoană. Era Monseniorul Ghika. Dânsul, neputând sări din cauza bătrâneţii şi a slăbiciunii, a căzut jumătate peste mine şi jumătate în noroi. L-am ajutat să se ridice, iar dânsul, cu o voce plină de compasiune, uitându-se şi la gardieni, a spus: “Pardonnez, pardonnez, pardonnons!” Nu pot uita privirea aceea îngerească şi plină de bunătate.

Gardienii ne-au luat pe fiecare şi ne-au dus la o baracă mare, în care pe o parte erau nişte spaţii închise, ca nişte dulapuri primitive, cât să încapă un om, făcute din scânduri negeluite, dar etanşe. Eu am ajuns la capătul din faţă, mai rămânând spaţiu în baracă, deşi erau circa 10-12, închise cu sârme. Din dreapta auzeam şoaptele unui preot, pentru eventualitatea eliberării (era Monseniorul Ieronim Menges), iar din stânga auzeam vorbele gardianului ce stătea pe un scaun la o măsuţă, iar în faţă avea o cutie ca de pantofi, unde arunca obiectele personale pe care alt gardian le lua de la deţinuţi. Această închisoare din timpul primului război mondial era depozit sub pământ, pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, fără foc. Acum era folosit ca închisoare doar cu nişte godine ce făceau fum şi cu ferestrele pe dinafară, blocate cu scânduri bătute în cuie în formă de “U”, cu 20 de centimetri liberi sus, pe unde ieşea fumul şi intra frigul, mai ales iarna, căci frigul era mai de suportat decât fumul. Pe majoritatea celor din lot, adică pe preoţi, nu i-am mai văzut niciodată. Doar numai pe unii, dar asta după executarea pedepsei de zece ani…

M-am uitat cu groază la tratamentul brutal faţă de cei cărora le dădeau haine vărgate. Nu au trecut toţi preoţii, ci au fost luaţi pe sărite. Printre primii a fost luat Monseniorul Ghika. Au ţipat să se dezbrace de reverendă. A făcut-o cu greu, căci era slăbit. A ţipat din nou la dânsul şi apoi l-au buşit de perete. A scâncit doar şi n-a vociferat. I-au dat nişte pantaloni nepotriviţi şi o zeghe unsuroasă. Când l-au silit să-şi scoată maieul, l-au lovit şi înjurat. Când au văzut inelul din deget au ţipat să-l scoată. Dânsul a spus că e sfinţit şi trebuie să-l poarte până la moarte. Cu o mişcare de strângere şi o lovitură de perete, gardianul cu grad mai mare l-a scos şi l-a aruncat în cutia de pantofi spunând cea mai urâtă înjurătură la adresa a tot ce este sfânt. Monseniorul a lăsat capul într-o parte şi a căzut lângă perete, aşa cum te laşi pe vine ca să te ascunzi. Gardianul, care era înalt şi voinic, a fluierat să vină încă unul, afară de cel care era cu el, ca să-l care afară cât mai repede pe “bandit”. Au început să-l îmbrâncească pe Monsenior. Apoi nu l-am mai văzut. Apoi a venit rândul meu şi al celorlalţi. Am ajuns la sectorul pentru femei numit şi ciupercărie. Până aici am relatat ce am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele.

 

 

Élisabeth de Miribel

Capabil de orice cutezanţă şi de orice sacrificiu pentru a cuceri un suflet pentru Dumnezeu, de o fermitate de nezdruncinat din momentul în care exigenţele carităţii sau afirmarea adevărului erau în joc, dar de o delicateţe şi o bunătate de nedescris faţă de cei cărora le acorda îngrijiri, iată cum apărea Vladimir Ghika în timpul apostolatului său. El aşteaptă totul de la harul lui Dumnezeu. Iată de ce acorda o importanţă primordială primirii sfintelor Taine instituite de Isus pentru a ne transmite viaţa sa. De câte ori nu a spus el persoanelor şovăitoare venite să-i vorbească: “Botezaţi-vă sau spovediţi-vă!”.

(Élisabeth de Miribel, La memoire des silences)

 

 

Francis Jammes (poet francez) – 1923

Într-o zi, când mă aflam la Paris, într-o prăvălie, un bărbat, necunoscut mie până atunci, mi-a întins cartea mea despre sfântul Iosif, rugându-mă să-i dau un autograf. Stătea într-un con de umbră, iar vocea îi era învăluită de o stranie blândeţe. Era ca şi cum o vioară ar fi vorbit din singurătatea ei. Am înţeles că pe carte nu dorea altceva decât semnătura mea şi că ar fi bucuros să nu-şi rostească numele pe care, cu toate acestea, i l-am solicitat. Mi-a răspuns şovăitor: “Sunt prinţul Vladimir Ghika”. Mi-a mulţumit printr-o plecăciune a cărei smerenie adâncă dovedea mai degrabă un izvor divin decât o origine regală, acel izvor lângă care, obosit şi însetat, s-a aşezat Isus. Apoi a dispărut…

 

Ion Papuc

În ceea ce-l priveşte pe Monseniorul Ghika, o întâie şi hotărâtoare mărturie despre el o avem în lucrarea sculptorului Gheorghe Anghel, cunoscută şi sub numele de Cărturarul, varianta în bronz fiind expusă în una din sălile Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti. Or, statuia aceasta, capodoperă absolută a artei statuare româneşti, a fost botezată astfel în mod inspirat (însă nu de autorul ei!), pentru a putea fi expusă în Muzeul Naţional. Trebuia ascuns faptul că-l înfăţişează pe Monseniorul Ghika. Statuia în ghips reprezintă o subtilă şi hotărâtă ieşire în afara normelor umane. Pentru a evita căderea în simulacru, ceea ce pe linia efectului artistic ar fi o catastrofă, sculptorii ocolesc dimensiunile reale ale omului, făcându-l întotdeauna ori mai mic, ori mai mare decât este el în realitate. Când măreşte o figură umană, sculptorul îi măreşte toate dimensiunile, încât rămâne puternică impresia de asemănare. Omul “mărit” seamănă izbitor cu cel din realitate. Gheorghe Anghel însă a forţat în mod diferenţiat, amplificând numai verticalele lucrării, sugerând o grandoare spirituală, nu materială, a celui înfăţişat. Cu toate acestea figura realizată nu cade spre caricatură, cum se întâmplă adesea când procedează astfel, însă exagerând mult, un sculptor cum este italianul Giacometti. Alungirea, care conferă un aer halucinant figurii Monseniorului, nu-l descarnează totuşi, impresia este de atmosferă bizantină…

Puterea spirituală necomună a Monseniorului era pusă în evidenţă de sculptor printr-un detaliu care-şi dezvăluia înţelesul când comparam această lucrare cu aceea a unui alt sculptor modern. Este vorba de opera de dimensiuni mai reduse a germanului Ernest Barlach, care prezintă un călugăr ghemuit ţinând în mâini Cartea Sfântă, într-o sculptură aflată în Muzeul de Artă din Cluj. La Barlach este importantă, centrală, copleşitoare Cartea Sfântă: de la ea se dezvoltă toate liniile sculpturii. Călugărul este amplificat, deci mai mare, un apendix numai al ei. În cazul statuii Monseniorului, Cartea Sfântă ce cuprinde Legea, Revelaţia în înţelesul lumii este minimă, aproape numai o podoabă a mâinii. Peste sfinţenia Bibliei, mai amplă însă, este sacralitatea acestui om, prezenţa lui, privind departe în Dumnezeu, pe deasupra oamenilor – este încă şi mai copleşitoare, aproape terifiantă.

L-am întrebat pe arhitectul Anghel Marcu cum a ajuns sculptorul să modeleze statuia Monseniorului. Mi-a răspuns: “L-am cunoscut la Paris în vremea studiilor. Pe atunci Monseniorul Ghika tocmai avusese o iniţiativă. Cum era foarte la modă misionarismul, Monseniorul, el care străbătuse în lung şi-n lat pământul pentru a purta pretutindeni mesajul creştin, s-a gândit că nu-i nevoie să mergi până în capătul Asiei, pe cine ştie ce insulă cu primitivi, ori prin hăţişurile Africii, pentru a găsi oameni păcătoşi pe care să-i aduci la mântuirea întru Dumnezeu, când din categoria acestora se găsesc şi aici alături de noi. Trebuie numai să vrei să-i vezi şi să te dedici lor. Aşa se face că prinţul se duse într-o suburbie a Parisului unde se ocupă de convertirea lumii interlope. Locuia într-un fel de baracă pe roţi, în care îşi avea şi locuinţa şi altarul, în faţa căruia oficia slujba religioasă pentru dezmoşteniţii sorţii. Ziua şi-o petrecea în mijlocul lor, dar adesea serile putea fi văzut în compania mai marilor lumii, cum îl şi zări odată în timp ce se plimba la braţ cu Eduard Herriot”. În ceea ce îl priveşte pe tânărul artist român, acestuia i-a fost un sprijin nu numai spiritual, ci şi direct material. Or, cum sculptorul traversa pe atunci în capitala Franţei o perioadă destul de dificilă, ajutorul Monseniorului i-a fost salvator…

După ce, la date diferite, dar apropiate, s-au întors în ţară, Gheorghe Anghel a făcut această statuie a Monseniorului, care a fost mai apoi transpusă în bronz. Ea a fost elaborată pe când sculptorul abia împlinea 35 de ani, o vârstă foarte tânără pentru un sculptor, căci sculptura este o artă a maturităţii şi deloc a copiilor precoci. Lucrarea aceasta, cea mai importantă operă a lui Gheorghe Anghel, impune în arta românească nu numai o personalitate, ci mai presus de aceasta un stil în care străvechea artă a hieratismului bizantin din frescele mănăstirilor româneşti se întâlneşte cu ştiinţa modelajului, care decupează psihologii viguroase şi nuanţate, la nivelul la care ajunsese sculptura franceză în prima jumătate a secolului al XX-lea. Dincolo de toate acestea, poate că întâlnirea cu Monseniorul va fi hotărâtoare şi pentru modul în care sculptorul Anghel a refuzat constant şi categoric orice colaborare cu arta comunistă, preferând să-şi sfârşească zilele într-o chilie la mănăstirea Pasărea de lângă Bucureşti. Şi încă avu noroc în acest mod de a-şi încheia viaţa câtă vreme prinţului Ghika îi fu hărăzită moarte de martir în bolgiile de la Jilava…

Cu multă curăţenie şi apropiere spirituală, mi-a vorbit mai târziu despre Monseniorul Ghika profesorul Alexandru Ciplea, cel care mi-a fost ani de-a rândul ceea ce s-ar putea numi “director de conştiinţă”. Evocându-mi-l pe Monsenior, ca şi pe profesorul de filozofie Marin Ştefănescu, atât de valoros şi atât de puţin cunoscut astăzi, Alexandru Ciplea îmi vorbea despre conferinţele pe teme de credinţă pe care cei doi le ţineau prin saloanele lumii bucureştene până la venirea la putere a comuniştilor. Pe Monseniorul Ghika mi-l descria ca pe un om providenţial, ca adevărat sfânt, care s-a implicat hotărâtor în istoria lumii. Cu atât mai mult cu cât profesorul Alexandru Ciplea a fost un practician fără egal al artei vindecării şi deopotrivă un savant, autor de cercetări ştiinţifice în variate domenii ale medicinei, invitat să ţină conferinţe până şi în îndepărtata Americă, în Statele Unite şi în Canada; cu atât mai mult zic, mărturia lui m-a impresionat când mi-a relatat vizita prinţului Ghika la Tokyo. Primit de împăratul Japoniei şi aflând de marea tristeţe a acestuia de a nu avea urmaş la tron, Monseniorul se rugă lui Dumnezeu, iar împăratul avu un băiat… Actualul împărat al Japoniei s-a născut, aşadar, în urma rugăciunilor înălţate de românul Vladimir Ghika.

Încă şi mai semnificative mi s-au părut cele pe care mi le-a spus profesorul Alexandru Ciplea într-o altă împrejurare, pe când tocmai era primit Gorbaciov de papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, eveniment ce a marcat o uriaşă cotitură în istoria omenirii. Profesorul nu a trăit să vadă descătuşarea de sub comunism şi a urgisitului nostru popor, dar în acea ocazie înţelegea că lumea a apucat pe un drum nou, iar în aceste schimbări Vaticanul avusese un rol hotărâtor. “Or, îmi spunea profesorul Alexandru Ciplea, la câţiva ani după Revoluţia din Octombrie, papa i-a încredinţat Monseniorului Ghika misiunea să meargă la Moscova şi să trateze în numele catolicismului cu noul stat sovietic, de fapt cu Lenin. În această alegere a Monseniorului contaseră mult pe calităţile lui, de toată lumea recunoscute, dar şi faptul de a fi fost unicul în lume care avea dezlegarea să oficieze slujba religioasă deopotrivă după ritualul latin, ca şi după cel bizantin. S-a întâmplat însă ca drumurile să fie din cale-afară de grele, distruse în mare parte pe urma războiului civil care tocmai se sfârşise. L-a apucat pe Monsenior iarna rusească, înzăpezindu-l pe când străbătea vastele întinderi din răsăritul continentului, încât atunci când ajunse la ţintă fu prea târziu pentru că nu-l mai găsi pe Lenin în viaţă şi nu a mai avut cu cine să ducă tratative. Stalin – fost seminarist – nu-i putea fi un interlocutor receptiv. Alta ar fi fost să fie soarta lumii dacă nu astăzi la Vatican s-ar fi realizat înţelegerea, ci dacă atunci, la Moscova, ar fi ajuns la timp Monseniorul şi l-ar fi întâlnit pe Lenin. Omenirea ar fi fost scutită de convulsiile sângeroase şi atee ale unei jumătăţi de secol, căci înţelegerea de acum s-ar fi realizat încă de pe atunci”.

Acum, când în ţara noastră se crapă de ziuă şi când sunt speranţe că se vor risipi beznele comunismului ateist, o figură ca aceea a Monseniorului Ghika, ce iată că începe să se întrezărească şi de cei mulţi, este ca un adevărat gang tăiat în bolta de cremene a cerului, prin care noi, românii, avem privilegiul de a putea privi direct spre înţelesul dumnezeirii.

 

Jacques Maritain (filozof francez) – 1931

Disponibil la toate chemările care îl invită în slujba sufletelor, Monseniorul Ghika e mereu pe drum: dimineaţa în Congo; la prânz la Buenos Aires; pentru ceaiul de la ora cinci, la Tokyo… Dar ce spun? Iată-l şi la Calcutta, apoi la Melbourne şi, cu inima, mereu la Paris.

Această uimitoare disponibilitate e doar aparenţa nobilă a unei bunătăţi fără graniţe. Cu lungile-i plete albe şi chipul de fildeş, acest nepot al ultimului domnitor din Moldova, adăpat la literele franceze, devenit preot al Bisericii Catolice Romane şi comisionar al tuturor operelor pioase…, este întruchiparea unui sfânt Nicolae de stil modern, prezent la toate răspântiile milei, rezistând tuturor intemperiilor, curios de toate lucrurile şi informat de toate, trecând cu seninătate, în numele sărmanilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismelor omeneşti, aspru cu sine însuşi şi grăbit să aducă o vindecare potrivită celor nenorociţi.

Iată cum se face că, asistând marile dureri şi auzind micile istorisiri, venite de la unii şi de la alţii, meditaţiilor sale nu le-a lipsit nici substanţa, nici experienţa. Atât la unii, cât şi la ceilalţi, el caută să desluşească acel punct secret unde sufletul se întâlneşte cu Dumnezeu. O imaginaţie neobişnuit de vie şi de precisă îl îndeamnă să-şi tivească gândul cu un contur verbal migălos şi inconfundabil, înveşmântând uneori cu o anumită preţiozitate o spiritualitate înaltă şi exigentă, o credinţă mereu în stare de veghe.

 

Maurice, Cardinal Feltin (arhiepiscop de Paris)

Am descoperit cu bucurie acest suflet de foc, dar mai cu seamă am constatat puţin câte puţin că persoana şi activitatea Monseniorului Ghika îl situează în inima marilor preocupări actuale ale Bisericii: fiecare dintre evenimentele majore ale vieţii sale, fiecare dintre trăsăturile dominante ale fizionomiei sale spirituale, răspund unuia dintre curentele profunde care marchează astăzi viaţa creştinilor. A fost un convertit. S-a născut în ortodoxie, iar trecerea la catolicism n-a fost pentru el o ruptură, ci o împlinire. Nu spunea el că s-a făcut catolic pentru a fi şi mai ortodox? Această origine şi această convertire îl plasează dintr-o dată, pentru noi, în acea perspectivă a unităţii care s-a accentuat atât de mult de atunci încoace.

A fost un preot. A devenit preot la capătul unei lungi căutări şi al unei lente pregătiri, punând admirabil în relief grandoarea şi misterul vocaţiei sacerdotale, acea realitate vitală pentru Biserică.

A fost un apostol. Ardea de dorinţa de a aduce mărturie. El voia să răspândească lumina pe care o primise şi harul în care trăia…

A fost un erou al acţiunilor caritabile. A fost încă din tinereţe în serviciul celor sărmani. Revenit în ţara sa în timpul războiului, dar încă preot de Paris, el ar fi putut fără greutate să revină în dieceza sa şi să evite astfel pericolele la care se expunea prin originea sa princiară şi prin sacerdoţiul catolic. A preferat să rămână cu fraţii săi cei mai năpăstuiţi.

(Cuvânt înainte la volumul Une âme de feu)

 

Această prezentare a fizionomiei spirituale a Monseniorului Ghika, bazată pe studierea corectă a operelor sale, ne permite să descoperim în el un admirabil exemplar al vieţii creştine:

– sentimentul prezenţei lui Dumnezeu îi conferă asupra oamenilor şi evenimentelor o privire de o mare profunzime supranaturală;
– convingerea că dragostea lui Dumnezeu îl hărăzeşte unei atitudini realiste de încredere şi optimism sănătos;
– supunerea în faţa voinţei lui Dumnezeu îl face să fie pregătit pentru orice faptă de generozitate şi disponibil oricărei sarcini la care Domnul îl solicită.

Astfel se armonizează în el credinţa, speranţa şi caritatea, care fac din Monseniorul Ghika un autentic mărturisitor al lui Cristos.

(Cuvânt înainte la cartea lui Jean Daujat, Apostolul secolului XX)

 

Mia Frollo (poetă română) – 1933

Pe Monseniorul Ghika l-am cunoscut când în faţa lumii era numai prinţul Ghika. Cu barbă blondă, figura fină şi aristocratică purta marca domnitorului, bunicul său, şi o asemănare ciudată cu Carol Stuart, pictat de Van Dyuk şi păstrat în Muzeul de la Luvru. L-am cunoscut împrejurul sorei Pucci, fondatoarea Spitalului Surorilor de Caritate “Sfântul Vincenţiu de Paul” din Bucureşti. Ca să-i găsesc urma, am pornit într-un pelerinaj pios, într-o albă zi de iarnă, spre şoseaua Kiseleff. Era aceeaşi atmosferă de reculegere, de linişte, numai că, lucru nou, era o cochetă capelă simplă, cu toată graţia franţuzească şi cu pietatea de demult strânsă în ziduri albe. Sanatoriul confortabil şi cald, cu impresia suferinţei ca o binefacere şi cu portretul energicei baronese florentine de odinioară, iar sora Pucci era cu raza severităţii pe frunte, cu ochii duri şi cu gura energică. La ea totul era în funcţie de voinţa fermă şi clară, fără unghiuri, liniştită, dar cu unele gingăşii în răsfăţarea săracilor, care te înduioşau…

Părintele Ghika, acelaşi şi totuşi definitiv altul, apăru chiar în înfăţişarea fizică, în vorbe, în gesturi. Drumul mistic ca un suiş de munte era făcut şi părintele Ghika ajunsese pe culmea lui de unde, pe de o parte era mult mai aproape de cer, iar pe de alta îmbrăţişa un câmp mult mai larg de activitate şi venea în contact direct cu atâtea suflete, pe care în Parisul apaşilor şi l-a exercitat mai întâi. A făcut apoi înaltă politică religioasă, în vremea războiului mondial…

 

 

Mons. Ieronim Menges

Nu intenţionez să descriu viaţa, atât de interesantă şi atât de bogată în fapte a Monseniorului Ghika, ci aş dori să mă restrâng numai la timpul când l-am cunoscut mai bine, din momentul arestării şi până la moarte.

La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika a fost anunţat de cineva că este aşteptat de un bolnav. El s-a pregătit imediat şi a plecat. Pe drum, a fost arestat şi condus la închisoarea “Uranus” din Bucureşti. A doua zi, am fost arestat şi eu, precum şi alte vreo douăzeci de persoane. La 24 octombrie 1953, am ajuns în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Unsprezece persoane, dintre care şapte preoţi şi patru tinere (plus o persoană ajunsă din greşeală în lotul nostru – “Vatican”). Acuzaţiile aduse Monseniorului Ghika au fost: furnizarea de informaţii în favoarea Vaticanului şi corespondenţa pe care a avut-o din Elveţia cu fratele său.

Cu şapte zile înaintea procesului, Monseniorul Ghika a fost condus în faţa judecătorului şi a procurorului. I s-a fixat termenul de judecată şi i s-a hotărât un avocat din oficiu. La 14 octombrie, dis-de-dimineaţă a fost scos din celulă. I s-au dat lucrurile personale şi, cu ochelari puşi ca să nu vadă, a fost luat într-o dubă. Ea avea o uşă la spate, în mijlocul coridorului şi, de o parte şi de alta, celule mici pentru câte o persoană. În dubă se aflau deja ceilalţi din lotul său. În fiecare celulă a fost împins un deţinut cu un miliţian înarmat cu un revolver. La intrarea dubei mai erau doi miliţieni înarmaţi. Toţi deţinuţii aveau ochelari la ochi. Am fost 12 persoane. Am fost conduşi la Tribunalul Militar şi acolo, împinşi într-un garaj de beton, am aşteptat ceasul judecăţii. Stăteam în picioare cu un miliţian la spate. Printre deţinuţi circulau anchetatorii; ei ne sfătuiau insistent să menţinem declaraţiile făcute sau semnate la anchetă. Între timp, am fost duşi într-o sală pentru a lua legătura cu avocatul nostru. Avocatul meu m-a întrebat cum mă cheamă şi care erau capetele de acuzare. Când a auzit “spionaj”, mi-a spus “bine” şi i-a făcut semn miliţianului să mă ducă înapoi în garaj.

În sfârşit, am fost duşi în sala de judecată. Ni s-au scos, după atâta vreme, ochelarii. Ce bucurie era să scăpăm de aceşti ochelari care te strângeau atât de tare încât te durea capul. În sală nu era nici un civil. Imediat am fost puşi să ne aranjăm în boxă după pedepsele care fuseseră deja hotărâte dinainte de Securitate. Eu am fost primul, capul de lot – cu 20 de ani “muncă silită în minele de sare”, iar Monseniorul Ghika a fost ultimul – cu trei ani de “temniţă grea”. A sosit preşedintele tribunalului împreună cu cei doi asesori populari, precum şi procurorul cu notarul. Vizavi de mine, pe o bancă, şedeau patru avocaţi din oficiu, fiecare pentru trei persoane.

După ce au fost citite de notar numele şi calităţile fiecăruia, precum şi capetele de acuzare, procurorul a luat cuvântul. El a arătat că până atunci au fost judecate mai multe loturi pentru spionaj în favoarea Vaticanului, că toţi cei ce au fost condamnaţi, precum şi cei care erau prezenţi, sunt duşmani ai poporului şi trădători de ţară. Pentru a pune capăt odată acestor ticăloşii, el cere pedeapsa maximă.

Preşedintele a dat apoi cuvântul avocatului meu, Emil Feraru. El mă apăra pe mine, un alt preot şi o tânără. Într-un discurs lung şi patetic el a arătat că, de când există, Vaticanul a făcut spionaj. Reţeaua lui de spionaj se întinde peste lumea întreagă. Fiecare catolic, fiecare preot şi bineînţeles fiecare episcop sau conducător al Bisericii este un agent al Vaticanului. Oricine îndrăzneşte să se ridice împotriva acestui sistem este ucis, spânzurat sau ars pe rug. Ca de exemplu Galileo Galilei, Giordano Bruno etc. Apoi ne-a vorbit de felul cum au fost torturaţi aceşti martiri ai poporului muncitor. Concluzia: “Clienţii mei nu sunt decât o verigă din lungul lanţ de spionaj milenar căruia, în sfârşit, trebuie să i se pună capăt. Este adevărat că principalii vinovaţi stau la Roma, în frunte cu papa. Acesta ar trebui să fie judecat şi condamnat. Cei ce sunt aici nu fac decât să execute ordinele primite de la Roma şi Washington. În numele poporului muncitor cer pedeapsa maximă”.

După ce avocatul meu a terminat, preşedintele a dat cuvântul avocatului care trebuia să-l apere pe Monseniorul Ghika şi pe încă alte două persoane. Când avocatul s-a ridicat, după ce i-a numit pe clienţii săi, Monseniorul Ghika a sărit în picioare şi a strigat cu o voce extraordinar de puternică: “Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!” Avocatul a tăcut, iar preşedintele i-a spus Monseniorului: “Este dreptul tău să fii apărat de un avocat din oficiu. Stai jos”. Monseniorul Ghika i-a răspuns: “Am studiat dreptul şi ştiu ce drepturi am. Mă apăr singur”. Preşedintele ţipă: “Stai jos!” Apoi i-a spus avocatului: “Ia cuvântul!”. Când avocatul a început din nou să vorbească, Monseniorul Ghika a ieşit din boxă, a mers în faţa avocaţilor şi cu mâna ridicată a strigat: “Nu vă permit să vorbiţi în numele meu”. Monseniorul era în sutană, fără guler. Acesta îi fusese luat, fiind dintr-un celuloid foarte tare, ca să nu-l folosească drept instrument de sinucidere. I se vedeau gâtul şi pieptul gol. Nu avea cămaşă. Faţa lui era înspăimântătoare. Cu barba şi coama de păr albe, părea un profet ieşit din mormânt. Toţi păreau împietriţi. În sală era o tăcere de mormânt. Mă gândeam că la fel fusese Ioan Botezătorul în faţa lui Irod când i-a strigat: “Nu îţi este îngăduit să ţii la tine pe femeia fratelui tău”.Niciodată nu voi uita această scenă.

Avocatul nu a mai spus nici un cuvânt. Preşedintele a dat ordin la doi miliţieni să-l scoată de acolo cu forţa pe Monseniorul Ghika. Mi se pare că îl văd încă opunându-se din toate puterile. Cu o mână se ţinea de boxă, chiar în faţa mea, cu cealaltă apucase banca pe care şedeau avocaţii. Cum se poate explica aceasta? Nu ştiu, dar cei doi miliţieni, oameni mari şi viguroşi, nu au fost în stare să-l mişte din loc. Şi totuşi, el nu avea mai mult de 50 de kilograme. Părea a fi o stâncă. Preşedintele îi privea năucit pe judecători. S-a sfătuit apoi cu asesorii şi au părăsit sala cu toţii. Imediat au venit miliţienii, cu ochelari, pentru a ne scoate şi pe noi. L-au luat cu ei şi pe Monseniorul Ghika şi l-au dus în garaj, însă pe noi ne-au adus înapoi în sală pentru a continua procesul. Avocatul a luat cuvântul din nou şi a arătat că Monseniorul Ghika nu este numai un bătrân octogenar, dar şi un alienat mintal. Scena care s-a petrecut în prezenţa noastră este dovada cea mai clară. “În consecinţă, cer circumstanţe atenuante pentru clientul meu”, astfel şi-a terminat avocatul apărarea.

După ce avocaţii şi-au terminat pledoariile, au fost introduşi martorii. Toate mărturiile erau împotriva mea şi tindeau să dovedească vinovăţia mea ca spion şi trădător de ţară. M-a uimit faptul că a fost posibil ca o întreagă armată de oameni să fi fost angajată o zi pentru asemenea copilării. Mărturiile erau pur şi simplu ridicole. O tânără a declarat că îmi adusese din Bucureşti un pachet cu alimente; alta, că mi-a pus corespondenţa la poştă; un domn a declarat că îmi dăduse un toc, un plic şi cerneală…

După ce s-a terminat, am avut permisiunea să ne apărăm timp de un minut. Celui care a încercat să vorbească mai mult timp i s-a tăiat vorba. Cât despre mine, am spus: “Eu nu mi-am făcut decât datoria de preot, fără a mă amesteca în politică. Conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic”. Aproape la fel au vorbit şi ceilalţi.

La ora 22.00, procesul era terminat şi noi am fost împinşi în dubă. Începând din această clipă am fost doi în fiecare celulă şi fără ochelari. Garda înarmată nu se afla decât în coridorul dubei. Am fost transferaţi la închisoarea de la Jilava, una din fortăreţele ce înconjoară Bucureştiul, construite la sfârşitul secolului al XIX-lea. La zece metri sub pământ, cu pereţi foarte groşi, cu camere – unele mai mari şi unele mai mici – cu sau fără ferestre. În faţa intrării în fortăreaţă era un magazin şi, vizavi de acest magazin, erau numeroase celule de beton clădite în pământ. Prima era cea mai mare: un metru şi jumătate pe trei metri. Celelalte aveau aproape 60 de centimetri pe trei metri. De-a lungul pereţilor şi al plafonului curgea apa. Oamenii îşi făceau nevoile pe loc. Toţi cei şapte preoţi din lot am fost puşi în prima celulă.

Monseniorul Ghika ne-a strâns mâna tuturor, ne-a încurajat şi ne-a binecuvântat. Apoi ne-a spus: “La proces v-am văzut pe toţi atât de îngroziţi încât am vrut să vă dau un exemplu de curaj”. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus să nu-mi imaginez că eram răspunzător pentru faptul că el ajunsese în închisoare. Nu-şi putea imagina nimic mai onorabil decât să fie închis pentru numele lui Cristos. După exemplul Monseniorului Ghika au venit şi ceilalţi să mă încurajeze, asigurându-mă că ei nu mă considerau răspunzător de arestarea lor. Pentru mine aceasta era o mare încurajare, deoarece, la anchetă, anchetatorii îmi reproşau fără încetare că făcusem nefericiţi pe mulţi, care acum mă blestemă.

Monseniorul Ghika era foarte slăbit. Îşi păstrase barba şi părul; nu lăsase să fie nici tuns şi nici ras. Era aproape dezbrăcat şi se făcea frig. Eram în noaptea de 24 spre 25 octombrie, într-o celulă de beton. Într-un colţ se afla o bucată de rogojină. Am întins-o şi l-am rugat pe Monseniorul Ghika să se aşeze pe ea.

În timpul nopţii am fost scoşi pentru a ni se face percheziţie corporală. Unul după altul, am fost duşi într-o cameră a magaziei. Acolo se găseau bagajele noastre. Trebuia să ne dezbrăcăm în pielea goală. Lucrurile noastre erau controlate de un miliţian centimetru cu centimetru. Un alt miliţian stătea la birou şi nota. Se căutau acele, aţa, hârtia, nasturii de metal sau de sticlă… Apoi ni se dădeau numai următoarele lucruri: două cămăşi, două perechi de izmene, două ştergare, două batiste, două perechi de şosete, un pulover, un veston, o pereche de pantaloni, un pardesiu, o pereche de încălţăminte şi o căciulă din piele de oaie. Orice uniformă militară sau preoţească era reţinută. O percheziţie dura aproximativ o oră. Pentru Monseniorul Ghika a durat foarte puţin. Deoarece fusese arestat pe drum, fiind în sutană cu mantoul sacerdotal, nu a avut nici un fel de bagaj. Cămaşa lui se rupsese între timp, iar sutana şi mantoul i-au fost reţinute la magazie. Nu i-a mai rămas decât un indispensabil, şosete şi încălţăminte. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu pantalonul lui. Cât timp au durat anchetele la închisoarea Uranus, din 18 noiembrie 1952 până la 24 octombrie 1953, nefericitul bătrân a rămas cu o singură cămaşă, un singur indispensabil, o singură pereche de şosete, fără prosop, fără batistă şi fără o periuţă de dinţi (despre pastă de dinţi nici nu putea fi vorba!), iar eu, care nu am rămas decât câteva luni fără prosop, fără batistă şi fără periuţă de dinţi, ştiu ce înseamnă aceasta. El nici măcar nu a pomenit de aceste dificultăţi.

La 25 octombrie 1953, către ora 10.00, am intrat pe porţile închisorii din Jilava. Era duminică şi sărbătoarea lui Cristos Rege. Mi-am amintit de această sărbătoare şi de ceremoniile pontificale care se celebrau în lumea întreagă din respect şi în onoarea lui Cristos. Noi i-am oferit viaţa şi suferinţele noastre pentru triumful Bisericii sale şi am intrat pe sub poarta secretă a închisorii cu fruntea sus. Am fost repartizaţi în trei camere ale penitenciarului. Eu am ales să fiu cu Monseniorul Ghika. Camera în care am intrat era de circa cinci metri pe şase. Erau acolo două rânduri de priciuri, unul peste altul, de-a lungul pereţilor. Pe prici se aflau o “rogojină” şi o saltea de paie uzată… Locul de sub stinghii se numea “şarpe”, pentru că intrai sub prici ca un şarpe, pe burtă sau pe spate. Pentru Monseniorul Ghika s-a oferit imediat un tânăr pentru a-i ceda locul pe prici. S-au mai găsit de asemenea nişte deţinuţi care i-au dat o cămaşă, o batistă, un pulover, un pantalon. Părintele Gunciu îi dăduse deja paltonul său. Eu i-am dat un pieptene, iar Monseniorul Ghika mi-a spus: “Din tot ce am primit, ceea ce mi-a făcut cea mai mare plăcere este acest pieptene. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să ai părul lung şi să nu-l poţi pieptăna”. Peste câteva zile, un alt student mi-a oferit mie locul său, lângă Monseniorul Ghika, şi astfel am ajuns lângă el. Priciurile erau împărţite în cuşete pentru patru oameni. Locul era atât de îngust încât nu te puteai aşeza decât pe o parte. Dacă în timpul nopţii cineva voia să se întoarcă pe partea cealaltă, trebuia mai întâi să se trezească toţi patru şi să se întoarcă împreună în acelaşi timp. Monseniorul Ghika era numai piele şi os; a suferit teribil de mult din cauza durităţii scândurilor, dar nu s-a plâns niciodată. Hrana era foarte slabă şi extrem de redusă. Monseniorul Ghika nu mânca niciodată tot şi le dădea să mănânce tinerilor care erau extenuaţi de foame. Cât timp am fost împreună, i-am ţinut capul ca să mănânce. Până la un anumit moment el mă asculta, apoi împingea gamela la o parte şi spunea: “Nu mai merge”. Expresia feţei îi era plină de dezgust. Vedeam că nu mai putea şi luam gamela. Între timp, câţiva înfometaţi aşteptau deja, lăsându-le gura apă, şi se aruncau asupra gamelei. Mă necăjeam când insistam mai mult, dar ştiam că el nu va rezista decât cu hrană.

De asemenea, în fiecare zi eram scoşi din cameră în curtea fortăreţei, la aer. Acolo ne plimbam câte doi, aproximativ o jumătate de oră. Mulţi oboseau foarte repede şi se aşezau pe pământ sau se sprijineau de pereţi, ceea ce era interzis. Monseniorul Ghika nu s-a oprit niciodată. Este adevărat că noi îl ajutam să umble şi, când plimbarea dura mai mult din cauza percheziţiilor din cameră, mai venea câte unul şi îl duceam susţinându-l încă mai mult, dar el nu voia să contravină dispoziţiilor administraţiei.

Era convins că Dumnezeu dă dispoziţii prin administraţie şi că trebuia să le executăm conştiincios. În timpul plimbării nu era voie să se vorbească. Monseniorul Ghika tăcea şi se ruga. În iarna din anii 1953 şi 1954 a fost un frig teribil. Monseniorul Ghika nu avea îmbrăcăminte călduroasă, dar nici o singură dată nu s-a plâns de frig.

Încă de la intrarea noastră în cameră, figura Monseniorului Ghika a impresionat pe toată lumea. Auzeam cuvinte ca acestea: “Bietul bătrân!”; “Criminalii, ce mai au împotriva acestui bătrân?”; “Este ca un sfânt de pe iconostas!” Auzind numele de Ghika, cei mai mulţi întrebau: “Este din familia prinţilor domnitori Ghika?” Încă din primele clipe, Monseniorul Ghika a fost privit cu multă veneraţie şi pietate. Unii îl cunoşteau personal din afară; alţii după nume. Un student chiar a fost convertit de el. Toţi se înghesuiau în jurul lui, precum altădată în jurul lui Cristos. În primele zile era asediat de la ora 5 dimineaţa, ora trezirii, până la ora 22 seara, ora de culcare. Era aproape imposibil să te apropii şi să stai de vorbă cu el. Numai în timpul meselor putea să mai respire. Mi-am dat seama că nu va putea să reziste multă vreme în felul acesta şi l-am rugat să se odihnească după masă. Îl vegheam de aproape şi nu lăsam pe nimeni să se apropie de el. Vorbirea îl obosea foarte repede pentru că nu avea decât un plămân. Vorbea totdeauna cu voce scăzută, nu numai pentru a nu se obosi, ci şi pentru că era convins că în cameră erau instalate microfoane.

Într-o zi a venit cineva la spovadă. Îi ceruse Monseniorului Ghika să-i asculte mărturisirea, dar acesta l-a refuzat pentru că nu voia ca şi administraţia să-i asculte păcatele. El m-a văzut ascultând mărturisirea şi, într-un moment de linişte, m-a pus în gardă că existau microfoane în pereţi. Ştiam că pretutindeni existau aparate de ascultare. Şi la Predeal, Securitatea instalase un microfon în cameră. Dar aici, era o asemenea gălăgie încât nu-ţi cunoşteai propria voce. Cel mai perfecţionat aparat nu putea deosebi o voce de alta.

Adesea îl vedeam discutând cu câte o singură persoană. Avea o putere de convingere extraordinară. O dată a stat de vorbă cu un director al Ministerului Muncii, căruia deţinuţii i se adresau spunându-i: “Domnule Ministru Angheliu”. Acesta era un vechi comunist care nu-şi botezase copiii. Fetiţa avea deja nouă ani, iar băieţelul şase ani. După discuţia avută cu Monseniorul Ghika, a făcut acest jurământ: “Îndată ce voi fi eliberat din închisoare, îmi voi boteza copiii”. După cină, Monseniorul povestea pentru toată sala. Atunci mă apropiam de el şi un altul se aşeză lângă el, umăr lângă umăr. În sală se făcea o linişte deplină. El vorbea cu blândeţe, dar atât de clar încât toţi îl înţelegeau, chiar şi atunci când am fost mutaţi, după câtva timp, într-o cameră mare de cinci metri pe doisprezece, unde erau peste 100 de persoane. Glasul lui se auzea până în colţul cel mai îndepărtat. După o jumătate de oră, observam că era obosit şi îi făceam semn să termine.

La început obişnuia să întrebe: “Despre ce vreţi să vă povestesc? Despre ce ţară?” Fusese peste tot şi cunoştea istoria şi geografia tuturor ţărilor. Intra în detalii, povestea aventuri personale, reamintea nume, date exacte…, astfel încât rămâneam cu toţii uimiţi. Şi totuşi se plângea neîncetat că îşi pierde memoria. Spunea în repetate rânduri: “Facultatea care suferă cel mai mult la închisoare este memoria”.

Prima oară ne-a vorbit despre Japonia. A început prin a ne povesti studiile sale de la Biblioteca Vaticană, unde l-a cunoscut pe amiralul Yamamoto Shinjiro, japonez care s-a convertit şi la catolicism. Erou al războiului ruso-japonez din anul 1903, era o figură populară în Japonia şi prietenul personal al împăratului. Acesta i-a dat Monseniorului Ghika recomandări pentru Mikadou, atunci când el a plecat cu un grup de călugăriţe în Japonia, în anul 1933. El ne-a descris întreaga călătorie. Ultima etapă a fost pe un vapor japonez şi l-a rugat pe comandantul vaporului să-i traducă în limba japoneză: “Dumnezeu să te binecuvânteze”. Comandantul l-a întrebat de ce avea nevoie de această formulă. Monseniorul Ghika i-a explicat că voia prin aceasta să-i dea binecuvântarea Mikadoului. Comandantul se minunează: “Cum, să-i dai Mikadoului binecuvântarea? Mikadoul şi Dumnezeu sunt una şi aceeaşi fiinţă. Japonezii nu au alt zeu decât Mikadoul şi nu există alt nume pentru a-l numi pe Dumnezeu!” Atunci el l-a rugat să-i traducă: “Să te binecuvânteze Cel Atotputernic!” Monseniorul Ghika mai ştia încă binecuvântarea în limba japoneză.

Sosit în Japonia, Monseniorul Ghika a fost imediat primit în audienţă la Mikadou. Erau prezenţi nişte ofiţeri superiori. El s-a întreţinut în mod foarte amical cu împăratul, care se mândrea că vorbeşte în limba franceză. Ca urmare, a devenit confidenţial şi i-a mărturisit Monseniorului Ghika faptul că avea o mare durere în suflet. Monseniorul Ghika, în naivitatea sa ori pentru a arăta mai convingător că acela ce crede poate face orice, i-a spus: “Explicaţi-mi ce dificultate aveţi şi vă voi da binecuvântarea lui Dumnezeu şi Dumnezeu va împlini dorinţa”. Împăratul îi mărturisi: “Ştiţi că la noi femeile nu contează. Eu sunt cel dintâi Mikadou care, de mii de ani, nu are descendent masculin. Aş dori un fiu!” Monseniorul Ghika îl asigură: “Împărate, eu îţi voi da binecuvântarea şi Dumnezeu te va răsplăti cu un fiu”. Şi s-a ridicat de pe scaun. Împăratul s-a ridicat şi el şi s-a înclinat spre Monseniorul Ghika. Acesta i-a făcut un semn al crucii pe frunte şi i-a spus în limba japoneză: “Să te binecuvânteze Atotputernicul”.

Atunci au sărit generalii cu sabia în mână asupra Monseniorului Ghika, care îndrăznise să dea binecuvântarea Mikadoului. Dar împăratul a făcut un semn şi toţi s-au potolit. Însă ceea ce este curios este că exact după nouă luni s-a născut împăratul actual. Sunt convins că marea credinţă a Monseniorului Ghika a făcut o minune. El a mai făcut şi alte miracole…

În fiecare zi, Monseniorul Ghika recita Rozariul împreună cu un grup de prizonieri. La fiecare decadă făcea o scurtă meditaţie. În anumite zile făcea Calea Crucii. Acolo îşi exprima întreaga tandreţe, întreaga afecţiune faţă de “Omul durerilor”. Acolo căuta să-i încurajeze pe cei ce sufereau, ca să suporte totul din iubire pentru Isus. Calea Crucii a fost devoţiunea care totdeauna a atras pe cei mai mulţi deţinuţi.

Duminica, el făcea rugăciuni speciale şi rostea o predică. A început cu acest citat: “Acest loc este sfânt şi eu nu ştiam”. A explicat cu ce ocazie au fost rostite aceste cuvinte de patriarhul Iacob, a vorbit despre importanţa suferinţelor şi despre Providenţa lui Dumnezeu: “Avem în cer un Tată care ne iubeşte, care are grijă de noi şi caută binele fiecăruia în parte. Dacă Dumnezeu ne-a adus aici înseamnă că ar vrea ca să ne ispăşim păcatele şi să ne sfinţim, să ieşim de aici alţi oameni, mult mai buni…” Toţi l-au ascultat cu o sfântă reculegere.

Uneori îmi povestea despre lunile petrecute în închisoarea militară Uranus, despre anchetele care au avut loc acolo. Fusese pe acelaşi coridor cu mine. A trecut prin anchete foarte dure. A fost bătut, pălmuit, atât de mult încât credea că-şi va pierde auzul şi vederea. Tratamentul era atât de inuman încât uneori credea că nu va mai putea suporta torturile. La un moment dat, anchetatorii şi-au dat seama că Monseniorul Ghika se temea de spânzurătoare şi, începând din acel moment, a fost supus spânzurării electrice, de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori.

Metodele Securităţii erau să-ţi aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de câini era pus în prezenţa unui câine lup feroce. Cel căruia îi era frică de şobolani era încuiat într-o celulă întunecoasă cu şobolani. Mie, şeful anchetatorilor mi-a spus a doua noapte după arestare: “Avem noi şi pentru tine, catâr încăpăţânat, un leac potrivit”. Şi nu m-a lăsat să dorm 35 de zile. Pe Monseniorul Ghika îl duceau în camera de tortură şi îl puneau la spânzurătoarea electrică: două jumătăţi de inel îţi strângeau gâtul şi te ridicau în aer. Totuşi, pentru Monseniorul Ghika se făcea în mod constant un scurt-circuit ori de câte ori inelele se strângeau şi începeau să-l ridice. Era convins că Dumnezeu nu îngăduise ca să moară, fiindcă Îl implorase pentru aceasta. Dar eu cred că anchetatorii îşi băteau joc de el, se distrau pe seama groazei lui şi produceau ei înşişi scurt-circuitul. Nu ne putem imagina cât a suferit nefericitul bătrân. Tortura devenise atât de insuportabilă pentru el încât era hotărât să primească moartea din mâna lui Dumnezeu chiar şi prin spânzurătoare. Atunci ei l-au ameninţat că îl vor spânzura pe bulevard în Bucureşti, în pielea goală, aşa cum au fost spânzuraţi înalţi prelaţi bulgari pe străzile Sofiei, în octombrie 1952. Cât despre el, a luat ameninţarea drept o hotărâre şi a cerut un preot pentru a se spovedi şi a primi Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară. A cerut să fie adus părintele Zudor de la biserica “Bărăţia”. Ei i-au spus că îl vor aduce pe părintele Tuchscherer de la catedrala “Sfântul Iosif”. În realitate, un domn a intrat în celula Monseniorului Ghika, îmbrăcat în preot şi cunoscând formula de iertare a păcatelor. Deoarece Monseniorul Ghika nu-l cunoştea personal pe părintele Tuchscherer, nu a acceptat să se mărturisească. După descrierea pe care mi-a făcut-o despre persoana intrată în celulă, mi se părea că acesta fusese părintele Tuchscherer. Totuşi, mai târziu, am aflat că era un anchetator care spera astfel să afle toate secretele. Monseniorul a rostit actul de căinţă şi a aşteptat, resemnat în voinţa lui Dumnezeu, ora execuţiei, care totuşi nu a venit.

La întrebarea mea, de ce s-a temut el atât de spânzurătoare, deoarece, dacă e vorba să moară cineva, ce importanţă are dacă aceasta se întâmplă prin ştrangulare sau prin glonte, foarte uimit mi-a răspuns: “Cum de nu ştiţi ce se întâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat în pielea goală, în prezenţa mulţimii!” Apoi mi-a dat asemenea explicaţii încât i-am înţeles ruşinea şi teama.

Într-o zi, cei şapte preoţi din lotul meu au fost scoşi şi puşi într-o cameră unde ne aşteptau doi funcţionari ai Tribunalului Militar pentru a ne comunica sentinţa şi pentru a ne angaja să facem recurs. Eu aveam 20 de ani de muncă silnică la minele de sare, iar Monseniorul Ghika trei ani de temniţă grea. Monseniorul, aflând despre ce era vorba, nu s-a interesat de sentinţele date, dar s-a aşezat în faţa funcţionarilor şi le-a spus: “Este o ruşine ca un guvern să pună în scenă asemenea procese. Nu am încredere în tribunalul vostru. Nu semnez”. Nici eu nu am semnat, nici ceilalţi. Părintele Gunciu, care nu primise decât şase ani de muncă forţată, a semnat. Ce răspuns a primit la cererea sa? Nu ştiu. Dar ştiu că la 18 februarie 1956, când i-a expirat pedeapsa, a fost dus în Delta Dunării, unde a trebuit să muncească încă cinci ani mult mai grei decât cei dinainte. Monseniorul Ghika a avut, aşadar, dreptate.

După un timp, s-a făcut o listă a inapţilor de muncă. Monseniorul Ghika era şi el pe această listă. Într-o zi a fost scos din camera mea şi dus în camera inapţilor, iar de acolo la infirmerie.

Tot timpul cât am fost împreună, am avut grijă de el. Am avut o grijă deosebită ca el să mănânce. Mânca forţat, dar era clar că fără hrană nu putea să reziste multă vreme. Şi aşa s-a întâmplat. Ajuns în grija altor persoane, care priveau cu invidie gamela lui, n-a mai fost încurajat să mănânce. El îşi dădea altora “arpacaşul” şi era din ce în ce mai slăbit. Tânărul Fundăţeanu, nepotul amiralului Fundăţeanu, l-a îngrijit în timpul ultimelor zile. L-a ajutat să umble, să se spele şi când îşi făcea nevoile. La 13 mai a spus: “Astăzi este ultima zi când vă incomodez. De azi nu mai am nevoie să ies. În patru zile eu mor. Te rog, spune administraţiei să-l lase pe părintele Menges să vină la mine. Trebuie să-i spun ceva foarte important”. Văzând că administraţia nu era de acord ca să mă duc la el, a încercat să-l cheme pe părintele Gunciu. Era clar că administraţia nu va da ascultare unei dorinţe de acest fel. Începând cu ziua de 13 mai, Monseniorul Ghika nu a mai mâncat nimic. A stat de vorbă cu unul şi cu altul şi s-a rugat.

După cum prevăzuse, a adormit în Domnul la 17 mai, exact la jumătatea pedepsei. Până în ultima clipă a avut mintea lucidă. Când a închis ochii pentru totdeauna, cei care erau de faţă au spus: “A murit un sfânt”.

Ce s-a făcut cu trupul său fără viaţă n-aş putea spune. Înfăşurat într-o cuvertură, a fost scos din infirmerie. Faţa sa blândă şi liniştită a rămas în memoria tuturor. A fost un om extraordinar, cu o memorie fenomenală, cu cunoştinţe din toate direcţiile, dar mai presus decât toate celelalte calităţi era iubirea lui creştinească faţă de Dumnezeu şi de cei care îl înconjurau, iubire care îl făcea asemănător cu Mântuitorul. Împreună cu sfântul Paul, a putut spune: “Caritas Christi urget nos” (“Iubirea lui Cristos ne grăbeşte”). Plin de Cristos, el a aşteptat moartea cu fruntea liniştită. Aflând de moartea lui, nu m-am rugat pentru el, ci l-am rugat să obţină pentru mine de la Dumnezeu vigoarea spirituală şi curajul pe care le-a avut el. Monseniorul Ghika trăieşte încă şi astăzi în amintirea şi în inima tuturor celor ce l-au cunoscut şi l-au stimat. Astăzi eu îl venerez ca pe un sfânt.

 

Oana Seceleanu

Am fost un grup de tineri studenţi, dintre care mulţi greco-catolici, veniţi din Transilvania, care eram fiii lui spirituali. Când fratele său Demetriu şi cumnata Elisabeta părăsiră ţara cu regele Mihai şi regina-mamă Elena, Monseniorul Vladimir Ghika, care alesese să rămână în ţară, a fost dat afară din apartamentul familial. Era la începutul anului 1948. De atunci, Monseniorul Ghika locuia la Sanatoriul “Sfântul Vincenţiu de Paul”. În fiecare zi, la ora 8.00, în Capela “Sacré Coeur”, el celebra Sfânta Liturghie, la care luam parte şi noi. La sfârşitul Liturghiei se urca la orgă şi improviza melodii care să ne ajute în rugăciunea noastră de mulţumire.

Cu el, noi vizitam bolnavi şi săraci. Mergeam în grupuri mici, trei sau patru, nu mai mulţi, pentru a nu atrage atenţia miliţienilor. Erau mai ales persoane bătrâne sau bolnavi, ca de exemplu o fostă colegă de la Liceul Notre Dame de Sion, imobilizată de patru ani în urma unei scleroze în plăci şi care era un model de credinţă şi curaj. Sau un tânăr paralizat în scaunul său rulant, care era bucuria noastră prin spiritul său viu şi tăios, dar adânc supus voinţei divine. Când mergeam la săraci, pe drum, el ne învăţa felul de a-i aborda, cum să ne punem la nivelul lor şi mai ales insista ca milostenia noastră să fie discretă. El ne spunea: “Cine ştie să vorbească cu Dumnezeu, ştie sigur cum trebuie să vorbească săracului… A vorbi altuia înseamnă să încerci să pătrunzi în suflet, iar la aceasta ajungi cu cât şti mai bine să urmezi căile Domnului. Dumnezeu este destul de subtil, destul de puternic pentru a pătrunde peste tot. Cei care sunt cu Dumnezeu intră în străfundul sufletului celorlalţi”.

În timpul războiului, Sanatoriul “Sfântul Vincenţiu de Paul” fusese transformat în spital militar (Z.I.310), de la începutul anului 1941 până la sfârşitul celui următor. Eu lucram ca infirmieră voluntară a Crucii Roşii în serviciul sălii de operaţii. Monseniorul venea zilnic, timp de ore, să-i viziteze pe răniţi. Îi încuraja, le susţinea moralul, care slăbea la unii dintre ei din cauza suferinţei şi a groazei, mai ales la cei care erau amputaţi de un membru sau la cei înfricoşaţi de gravitatea stării lor. Eu l-am văzut de câteva ori rămânând îndelung în genunchi la căpătâiul unuia sau altuia. Le vorbea cu o blândeţe şi o bunătate de nedescris. Avea darul de a şti să îmbărbăteze, mai ales avea o rugăciune atât de fierbinte.

Îmi aduc aminte că, la nunta mea, în ziua de 5 august 1943, el îmbrăcase o sutană violetă dintr-o mătase groasă şi, venind acasă de la biserică, i-am făcut un compliment, spunându-i că niciodată nu l-am văzut atât de elegant. El îmi răspunse: “Este pentru a onora o căsătorie într-o familie de diplomaţi, dar mai ales pentru a vă face plăcere!” La 8 septembrie 1946, la botezul fiicei mele Alina, când i-a pus sarea pe buze şi i-a spus vorba “Effeta!”, iar micuţa îşi linse buzele de mai multe ori, Monseniorul mi-a spus:“Ea va avea mult bun simţ Şi aşa a fost.

Avea oroare să te vaieţi sau să te plângi. El zicea că nu este demn de un creştin, că trebuie acceptată viaţa cu toate avatarurile ei. Îmi aduc aminte acea dimineaţă de 16 august 1952, când trăiserăm o noapte groaznică: arestarea soţului meu şi percheziţia generală. Sosind în Capela “Sacré Coeur” pentru Liturghia de la ora 8.00, îl întâlnesc pe Monsenior pe treptele intrării. Mă podideşte plânsul. El îmi spuse: “Curaj! Sursum corda! Fii fericită că ai ceva să-i oferi Domnului… Hai! Surâde!”

Unul din gândurile pe care le repeta adesea era: “Iubind pe Dumnezeu, nu iubeşti mai puţin pe cei pe care îi iubeşti; dar îi iubeşti mai mult în Dumnezeu”. Un alt amănunt care m-a amuzat foarte mult era buzunarul interior al sutanei. Se găsea pe partea dreaptă şi trebuia să fie foarte adânc, după felul cât de tare se apleca când căuta ceva în el, dar partea cea mai hazlie este ce ieşea din acest buzunar: bucăţi de hârtie, creioane pe jumătate folosite şi bine ascuţite, capete de sfoară, un briceag mare, tip elveţian şi cu mai multe lame, o batistă mare şi – de necrezut – o pereche de “pince-nez”, în capătul unui cordon subţire negru. În timp, am realizat că bucăţelele de hârtie şi cu creionaşele îi serveau să-şi noteze gândurile îndată când îi veneau în minte, în cele mai diverse locuri în care se afla.

Îmi aduc aminte o după-amiază, în timpul războiului: mă aflam în micul birou al sorei Suzanne Bourgeois, fiică a Carităţii, responsabila serviciului de chirurgie. La un moment dat a venit Monseniorul şi m-a întrebat ce fac. Scriam pe iconiţe gânduri pentru o sărbătoare a comunităţii surorilor şi îmi băteam capul să găsesc ceva frumos. Mi-a spus atunci că îmi va aduce o mare culegere a gândurilor sale, ca să-mi uşureze munca. După câteva zile, mi-a adus într-o cutie de carton o sumedenie de foi, bilete şi bileţele scrise de el. Câteodată scrisul era atât de mărunt că era greu de descifrat. Le am şi în ziua de azi.

În altă zi, stând de vorbă, îmi spuse că nu celebrează niciodată două Liturghii în aceeaşi zi, explicându-mi atât de intens momentul jertfei că nu ar putea să-l repete, lipsindu-i puterile… De la începutul hirotonirii sale, viaţa sacerdotală a Monseniorului Ghika a fost impregnată de spiritul liturgic, de spiritul sărăciei şi al rugăciunii: o rugăciune atât de vie şi de nesfârşită că o purta în el. Nu puteai să-l vezi sau să-l asculţi fără să te rogi. El stârnea rugăciunea în suflete şi o ducea în faţa lui Dumnezeu, pe care îl vedea pretutindeni. El bătea la uşa sufletelor cu o voce blândă şi le atrăgea cu o dragoste cerească, evitând să împingă sufletele cu biciul rigorii. Practica rugăciunea în comun cu săracii la domiciliul lor şi spunea săracului: “Nu-ţi pot da cutare lucru, dar să ne aşezăm în genunchi împreună şi să cerem acel lucru cu simplitate Celui care poate tot, care ştie tot şi care ne iubeşte”. Putem spune că fiecare eveniment al vieţii sale a fost un izvor de rugăciune. Monseniorul Ghika a fost un om de acţiune şi de viaţă interioară, un ziditor, un împreunător, aplicând de-a lungul vieţii marile gânduri ale papei Leon al XIII-lea: lumea muncii, săracii, căutarea păcii şi unirea Bisericilor.

 

Petre Pandrea

Scumpe amice, mă întrebi dacă am cunoscut cumva pe Monseniorul Vladimir Ghika şi dacă ştiu ceva despre circumstanţele vieţii şi morţii lui în Valahia?

Sigur că ştiu. A fost la noi un caz scandalos, prinţ din casă veche domnitoare valahă, care, în loc să fie un monden pur sau să ajungă prim-ministru, a luat crucea lui Cristos pe umăr, s-a făcut călugăr, soldat al Bisericii Romano-Catolice, părăsind Biserica noastră Ortodoxă.

Povestea vieţii lui m-a fascinat din mica adolescenţă şi până azi, când am depăşit şi eu jumătate de secol. Ca şi prinţii Buddha, a lăsat într-o zi totul: titlu, avere, situaţie, familie, confesiune, pentru a depune triplul jurământ al sărăciei, castităţii şi obedienţei, devenind monah.

Fireşte, un scandal pentru elinii şi pentru românii păgâni, înţelepciune supremă pentru credincioşii care duc crucea lui Cristos în Valahia şi un spectacol magnific pentru noi, mandarinii.

Începând din noiembrie 1938, îl vedeam destul de des la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Eu îmi confecţionam cărţile mele juridice şi filozofice, pe care aş vrea să le ard într-o piaţă publică, dacă nu mi-ar fi frică de ostentaţie şi poliţie. Priveam la impozantul călugăr catolic cu aprehensiune confesională şi cu adversitate filozofică şi politică…

Mă prezentam la Curţile marţiale, ca avocat, doctor în drept şi fost şcolar la cinci universităţi europene, ca să apăr proletari arestaţi, israeliţi încătuşaţi, baptişti înlănţuiţi, ţărani răzvrătiţi, negustori în luptă cu fiscalitatea imbecilă, dezertori ai soldăţiei. Acolo, la cancelarii, pentru a obţine permisul la vorbitor, am întâlnit din nou pe doctorul de suflete, Vladimir Ghika. Păşea aerian, la tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale închisorilor Văcăreşti şi Jilava, aducând alinare, pachete cu mâncare, cu veşminte, crucifixuri şi cărticele, fără a se uita la confesiune, clasă sau rasă. Era un savant benedictin şi un înger al blândeţii prin puşcării. Dubla ipostază a unui suav monah. Din acel moment, l-am înţeles şi l-am iubit. Au dispărut aprehensiunile, ca fulgii păpădiilor în vânt…

Respectul pentru el era puţin zis. Mă apropiam mult de veneraţie. Târziu, mi-am dat seama că un sfânt pluteşte printre noi. Era în carne şi oase, cu barbă apostolică, cu ochi sclipind de inteligenţă înlăcrimată, cu plete argintii, cu sutană aspră. Înainte de a ajunge la veneraţie, a fost mai întâi dragostea pentru el, dragoste izvorâtă din spectacolul pildei lui în sectorul meu profesional. Râvna sa a stimulat râvna mea de avocat penalist. Pilda lui m-a fascinat şi m-a făcut neînfricat într-o epocă înfricoşătoare… Eu puteam colinda curţile marţiale, ca o îndatorire profesională. M-am întrebat, dintru început, ce caută printre noi monahul catolic? Nici nu făcea măcar prozelitism. Eu eram în branşă, fusesem deja un prinţ al liberei profesiuni jurnalistice şi eram ameninţat să ajung un prinţ al avocaturii libere, îmbuibat, îngrăşat cu aur şi glorie, nesimţit şi nesimţitor la durerile pacienţilor, ca atâţia medici şi avocaţi cu clientelă multă şi cu osânză la creier. Pilda lui Vladimir Ghika mi-a evocat, ani în şir, pe bunul samaritean, mi-a amintit de valoarea inestimabilă a carităţii, a trezit coarda milei într-o harfă ameninţată de rugină sau putregai…

Lumea trebuie să ştie: Monseniorul Vladimir Ghika a ajutat cu alimente şi veşminte pe deţinuţii politici comunişti, aflaţi în puşcăriile regelui Carol II şi ale Mareşalului Antonescu. De ce o făcea? Era simpatizant comunist sau democrat progresist, cum eram eu? Nu. De ce ajuta pe sioniştii arestaţi? Era exclus să-i convertească. De ce se interesa de baptişti şi de numeroasele secte protestante, chiar de nenorociţii din secta martorilor lui Iehova, care aruncau şi aruncă cu noroi în Biserica Romano-Catolică? Eu puteam recolta în tribunalele penale glorie şi arginţi. Era meseria mea. Ce recolta Vladimir Ghika? Nimic? Recolta risc, caritate şi pildă de bun samaritean! Pilda lui mi-a dat de gândit şi m-a fortificat. Omul planetar venise să stea în leprozeriile valahe, ca să ajute. Pescuise şi sufletul meu…

Monahul catolic m-a ajutat moralmente, prin prezenţa lui în Bucureşti, atunci când s-a dezlănţuit furtuna social-politică europeană, ca să-mi găsesc busola carităţii, a răbdării, a vitejiei, a elevaţiei, a curăţiei. Nu puteai fi ca el. Prezenţa lui era o mustrare tacită, unrappel à l’ordre. Grandiosul lui mesaj n-a rămas neascultat, nici pentru Biserica Ortodoxă şi nici pentru mandarinatul intelectual valah. Nimeni nu-i profet în ţara lui? Vladimir Ghika era din ţara mea, a debutat cu scandalul părăsirii dogmelor ecleziastice tradiţionale, a început ca un ciumat şi a sfârşit în dragoste şi veneraţie, în sfinţenia unanim admisă, privit ca un sfânt şi de ortodocşi şi de catolici, respectat de laici, hulit şi întemniţat de nemernici şi iresponsabili…

Vladimir Ghika a răspuns la interogator (fiindcă el era născut la Istanbul, iar mama lui se numea Blaremberg, fiica avocaţilor de mică pretură din Moldova şi Muntenia, care încercau să-şi ia zborul, dar nu ştiau limba băştinaşă), în felul următor:

– De unde eşti? Pe unde ai călătorit?

Monseniorul Ghika a răspuns candid:

– Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi deci universal.

Călăii deveniţi patrioţi, şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca, s-au burzuluit. Erau nişte biete otrepe umane.

Monseniorul Vladimir Ghika spunea, relativ la lichele şi călăi, şi mai frumos şi mai expresiv:

– Diavolul are doi ambasadori pe pământ: frica şi teama! De aceea sunt călăi şi lichele.

În limba română, nu văd limitele între frică şi teamă. Ştiu limba română. E limba maternă şi paternă. N-am înţeles, pe româneşte, această distincţie.

Monseniorul Ghika ştia, probabil, mai bine limba română decât mine, fiindcă o ştia şi o contempla din punctul de vedere al unei eclezii universale. Eu sunt un biet mandarin băştinaş. El avea mistica. Eu am turnul de ivoriu.

 

Pr. Horia Cosmovici (greco-catolic)

Monseniorul nu complica niciodată lucrurile. Le vedea simplu, le explica simplu şi mai totdeauna într-o formă lapidară. Dar câtă bogăţie în această simplitate! Îmi amintesc de cuvântarea lui la celebrarea cununiei mele. Fiind în anul 1944, cununia a avut loc discret, căci erau trupe străine în Bucureşti şi chiar ieşitul pe stradă era un risc. În biserică s-a intrat pe o uşă laterală, uşa principală fiind încuiată. A oficiat Monseniorul, asistat de preotul Francisc Zudor. Întrucât asistenţa cunoştea limba franceză, Monseniorul a vorbit în această limbă. Iată ce ne-a spus: “Iubiţii mei fraţi, căsătoria este un sacrament care, ca şi preoţia, se reînnoieşte în fiecare zi. Este o stare prin care bărbatul şi femeia pot ajunge la sfinţenie, fiind pur şi simplu un soţ bun şi o soţie bună. În căsătorie, ca şi în preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, ca în cazul celorlalte sacramente, ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea pentru soţi de a le cere zilnic. În domeniul social Dumnezeu nu şi-a rezervat decât două sacramente din şapte. Anume, preoţia şi căsătoria. Preoţia, care coboară pe Cristos pe altar, şi căsătoria, care aduce pe creştin în lume. Aceasta este toată problema: întâlnirea dintre creştin şi Cristos, Dumnezeul său. Singure, căsătoria împreună cu preoţia, pot schimba societatea”.

Fără a-şi limita cu nimic activitatea, era preocupat din ce în ce mai mult de rolul important pe care trebuie să-l joace aceste două sacramente în lecuirea rănilor sociale. Aşa se explică poziţia lui faţă de Rozariul social. Atunci când i s-a adus la cunoştinţă, a spus:“Răspândiţi-l să vedem ce se întâmplă”.

Iată Rozariul social care a fost prezentat Monseniorului Vladimir Ghika, în forma în care el a sfătuit atunci să fie răspândit.

Rozariul social

Introducere. Rozariul clasic trece direct de la misterele copilăriei lui Isus la misterele pătimirilor sale, trecând peste viaţa publică a Mântuitorului. Rozariul social cuprinde această viaţă publică, în momentele ei specifice. Cele cinci decade pot fi spuse între misterele de bucurie şi cele de durere, după cum pot fi spuse şi separat, de sine stătător.

Primul mister. În primul mister se meditează faptul că pentru a veni pe pământ Dumnezeu a ales familia. Isus vine în lume prin familie, rămâne în familie, munceşte în familie şi pleacă din familie atunci când îşi începe viaţa publică.

Formularea primului mister. Îţi oferim, Doamne Isuse Cristoase, în cinstea venirii tale ascunse din Nazaret, primul mister social, intitulat Dumnezeu în lume prin familie, cerându-ţi, prin Regina Sfântului Rozariu şi prin sfântul Iosif, sfinţirea familiei şi buni profesionişti creştini, în special preoţi şi cârmuitori sfinţi. (1 Tatăl nostru; 10 Bucură-te, Marie; 1 Slavă Tatălui)

Al doilea mister. În al doilea mister se meditează faptul că primul drum al lui Isus înainte de a începe viaţa publică a fost la sfântul Ioan Botezătorul, pentru că acolo se practica morala naturală. Morala naturală ne învaţă să fim drepţi…

Formularea celui de-al doilea mister. Îţi oferim, Doamne Isuse, în cinstea botezării tale de către Ioan în apa Iordanului, al doilea mister social, intitulat Mai întâi să împlinim toată dreptatea, cerându-ţi, prin Regina Sfântului Rozariu, universala păzire a legii naturale şi convertirea tuturor la credinţă. (1 Tatăl nostru; 10 Bucură-te, Marie; 1 Slavă Tatălui)

Al treilea mister. În al treilea mister se meditează faptul că prima minune a lui Isus a fost făcută cu ocazia unei căsătorii. Sens adânc şi foarte important. Dialogul care a avut loc a fost dincolo de cuvintele care ne par contradictorii, pentru că dialogul a avut loc de la Inima Neprihănită a Mariei la Inima Preasfântă a lui Isus. Aşa se explică de ce, la refuzul lui Isus de a interveni, Maria i-a sfătuit pe cei din jur să facă tot ce le va spune Fiul ei. Totodată, la Cana Galileii avem dovada puterii de intercesiune a Sfintei Fecioare, intercesiune care a făcut să sosească ora care încă nu sosise.

Formularea celui de-al treilea mister. Îţi oferim, Doamne Isuse Cristoase, în cinstea minunii şi binecuvântării nunţii de la Cana Galileii, al treilea mister social intitulat Prima minune, cerându-ţi prin intermediul Reginei Sfântului Rozariu căsătorii cu adevărat creştine. (1 Tatăl nostru; 10 Bucură-te, Marie; 1 Slavă Tatălui)

Al patrulea mister. În al patrulea mister se meditează faptul că din clipa în care Isus şi-a început viaţa publică nu mai are nimic, se dăruieşte total. Nu mai are familie, nu mai are casă, nu mai are odihnă, nu mai are nimic, dar absolut nimic, în aşa fel încât poate spune fără ezitare: Fiul omului nu are pe ce să-şi plece capul.

Formularea misterului al patrulea. Îţi oferim, Doamne Isuse Cristoase, în cinstea vieţii tale publice, al patrulea mister social intitulatFiul omului nu are pe ce îşi pune capul, cerându-ţi prin Regina Sfântului Rozariu pătrunderea şi practicarea realităţilor credinţei în toate ramurile de activitate ale vieţii. (1 Tatăl nostru; 10 Bucură-te, Marie; 1 Slavă Tatălui)

Al cincilea mister. În al cincilea mister se meditează faptul că la capătul tuturor dăruirilor stă jertfa lui Isus. Peste această jertfă a lui Dumnezeu însuşi nu se mai poate adăuga nimic. Toată viaţa publică a lui Isus este o neîntreruptă frângere, care se încheie cu frângerea reală a trupului său.

Formularea misterului al cincilea. Îţi oferim, Doamne Isuse Cristoase, în cinstea Cinei celei de Taină, al cincilea mister social intitulat Frângerea pâinii, cerându-ţi prin Regina Sfântului Rozariu ca Sfânta Euharistie să devină centrul vieţii sociale creştine. (1 Tatăl nostru; 10 Bucură-te, Marie; 1 Slavă Tatălui)

Încheiere. Întorcându-ne la ideea exemplarităţii vieţii lui Isus şi urmând succesiunea misterelor Rozariului social, concludem astfel: pentru ca o viaţă publică să poată fi cât mai creştinească, trebuie ca să plece din familia creştină, trebuie să practice dreptatea în cadrul legii naturale, dând fiecăruia ce i se cuvine, să respecte şi să sprijine adevărata căsătorie creştină, să se dăruiască complet şi într-o continuă renunţare, până la propria frângere, singura dovadă de netăgăduit a adevăratei iubiri de oameni, iubire de oameni pentru Dumnezeu.

(Cf. Monseniorul, pag. 92-99)

Într-o seară, pe la ora 8, ceea ce era cu totul neobişnuit, a sunat la uşa mea. De cum a intrat, l-am simţit că i se întâmplase ceva cu totul deosebit. Am început să vorbim despre una, despre alta, când, ajungând să vorbim despre autoritatea Bisericii am afirmat: Ce uşor este să asculţi! La care mi-a răspuns: “Dacă totdeauna trebuie să asculţi, nu este însă totdeauna uşor să asculţi”. Şi a început să-mi prezinte situaţia dificilă în care se afla şi mi-a cerut părerea. Doamna doctor Băltăceanu, fiica sa spirituală, i-a spus că a rămas însărcinată şi că soţul ei, care era unul din marii noştri internişti, consultase toate somităţile ginecologice de la noi şi toţi au fost de acord, întrucât existau motive medicale bine întemeiate, că sarcina trebuia întreruptă pentru a salva viaţa mamei. Şi doamna l-a întrebat pe Monsenior ce trebuia să facă. Sfatul lui a fost conform cu porunca Bisericii, care interzice avortul, dar şi conform cu ordinea firii, pentru că dacă este cazul, şi cazul este întotdeauna, părinţii trebuie să se jertfească pentru copii şi nu copiii pentru părinţi. Doamna doctor Băltăceanu a rezistat tuturor argumentelor şi rugăminţilor soţului ei şi a păstrat sarcina. Monseniorul mi-a cerut să mă rog atât pentru mamă şi copil, cât şi pentru el personal, care trecea printr-o grea încercare. Eu ce sfat aş fi putut să-i dau? De altfel, simţisem că el venise nu atâta pentru sfat, cât pentru a obţine o uşurare a greutăţii care-l apăsa, împărtăşind-o unui suflet despre care ştia că-i este ataşat. I-am promis că mă voi ruga cu toată puterea. Apoi s-a ridicat şi a plecat. La împlinirea termenului, s-a născut o fetiţă voinică şi sănătoasă. Mama nu a avut nimic de suferit. Minunea se petrecuse! Pe când fetiţa avea vreo trei anişori am întâlnit-o pentru prima oară, într-un tramvai cu mama ei. Era un îngeraş blond cu bucle. M-a apucat de mână şi cât a durat călătoria nu mi-a mai dat drumul. Am înţeles că-mi mulţumea, fără să ştie, pentru rugăciuni.

(Cf. Monseniorul, pag. 83)

Pe toată perioada bombardamentelor nu şi-a modificat cu nimic activitatea obişnuită. Până şi vizitele periodice la închisori şi-au urmat cursul. Menţionez în mod special închisorile, pentru că în caz de bombardament deţinuţii rămâneau închişi în celule sau camere, iar în adăposturi nu mergeau decât cei de la administraţie şi personalul penitenciarului. L-a surprins şi pe el un bombardament la Văcăreşti, pe când vizita secţia femeilor de moravuri uşoare. A refuzat să meargă în adăpost cu paznicii şi a rămas cu deţinutele. Astfel, un act de mare brutalitate, cum este bombardarea populaţiei civile, devenea o ocazie pentru ca sufletele să se pună în ordine cu Dumnezeu. Precum călugărul pleacă spre locul de închinăciune chemat de toaca mănăstirii, tot aşa se ridica Monseniorul la auzul primei sirene şi, fără grabă, cu pasul lui mărunt, se îndrepta spre adăpost unde sufletele speriate nu aşteptau ajutor decât de la Dumnezeu. Pentru Monseniorul Ghika un suflet reprezenta mai mult decât întregul univers material.

(Cf. Monseniorul, pag. 106)

În închisoare, dădea uneori porţia lui de mâncare sau o împărţea cu cei din jur, spunând cu un surâs care dezarma: “Vă rog să primiţi, pentru că eu niciodată nu am mâncat mai mult decât ni se dă aici”. Plimbarea deţinuţilor era un adevărat chin şi de aceea nu era voie s-o refuzi. Mergeai cu mâinile la spate, cu capul în pământ, în cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi şi, ceea ce era mai grav, fără permisiunea de a te opri sau a sta jos. Acest lucru era grav întrucât, din cauza hranei mizere, plimbarea constituia un efort neînchipuit de dureros. Foamea nu mai era foamea stomacului, ci foamea celulelor. Celulele trupului, din cauza unei îndelungate subnutriţii, îşi consumaseră toate rezervele, aşa că fiecare din ele striga a foame. Îţi era foame: cu ochii, cu degetele, părul striga că-i e foame şi sângele din tine vuia a foame. Într-o zi, la o plimbare, unul dintre miliţienii care supravegheau, i-a spus Monseniorului: “Moşule, aşază-te jos…” Monseniorul a răspuns cu faţă liniştită: “Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”. Bineînţeles că plimbarea a continuat.

Pe patul de moarte, în lipsă de preot, s-a mărturisit public cu voce tare. Cel care scrie aceste rânduri confirmă autenticitatea cuvintelor rostite atunci: “Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”.

(Cf. Monseniorul, pag. 112-113)

 

Pr. Ioan Ciobanu

Nu sunt cea mai competentă persoană pentru a vorbi despre Monseniorul Vladimir Ghika, deoarece sunt încă mulţi alţi oameni care l-au cunoscut personal în diferite împrejurări ale vieţii. Pe baza cunoştinţelor pe care le am de la unii martori şi din lectura cărţilor scrise de Monseniorul Ghika sau din cele scrise despre el am încercat să fac o sinteză a vieţii şi activităţii Monseniorului care a trăit şi a murit ca un sfânt. De aceea tot mai mulţi creştini se roagă lui Dumnezeu pentru ca acest Păstor şi înaintaş al nostru să fie ridicat la cinstea altarelor.

După cum ştim, prigoana împotriva Bisericii şi a credinţei în Dumnezeu a durat aproape o jumătate de secol, iar cei care au murit ca martiri au fost prigoniţi şi după moartea lor, până când poporul român şi-a obţinut libertatea de a cunoaşte şi a mărturisi adevărul şi credinţa în Dumnezeu fără nici o frică. Deşi s-au scurs aproximativ 50 de ani de la moartea acestor martiri ai Bisericii (episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici), viaţa lor sfântă, încununată de moarte martirică, nu a fost ştearsă din memoria credincioşilor. Astăzi avem multe mărturii despre ei şi încă mai sunt martori care pot confirma sfinţenia vieţii lor, ca şi moartea lor eroică.

Din mărturiile scrise, ale martorilor în viaţă şi ale roadelor apostolatului, se ştie foarte bine, atât în ţară cât şi peste hotare, căMonseniorul Vladimir Ghika (25 decembrie 1873 – 17 mai 1954) a trăit o viaţă sfântă şi a avut o moarte de martir, mărturisindu-şi astfel credinţa în Dumnezeu şi în Biserică.

Viaţa şi activitatea lui pot fi privite din mai multe unghiuri: român de origine şi francez prin adopţie; prinţ în această lume prin naştere, iar prin vocaţie un adevărat slujitor al lui Dumnezeu în Biserica Catolică de ambele rituri; renumit în activitatea lui de laic consacrat, iar ca preot, plin de zel la Paris şi în Bucureşti; erou al acţiunilor caritative şi artizan al multor convertiri; precursor şi profet al Conciliului Vatican II; semănător al spiritului evanghelic şi ecumenic; diplomat în multe situaţii dificile şi un adevărat maestru spiritual; înzestrat cu multe calităţi umane, dar şi spirituale, intelectuale şi culturale; cu un devotament fără limite pentru toţi, a reuşit să călătorească pe toate continentele, să zdruncine inimile cele mai împietrite şi să consoleze pe cei disperaţi etc. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care papa Pius al XI-lea îl numea pe Monseniorul Vladimir Ghika “marele vagabond apostolic al secolului XX”. În cele din urmă, Monseniorul a fost învrednicit cu o moarte în totală abandonare, dar şi glorioasă. Cel care se născuse într-un palat avea să moară în celula unei închisori comuniste, ca victimă a unui sistem al răzbunării şi urii faţă de credinţa în Dumnezeu şi faţă de Biserica Catolică.

La 13 aprilie 1902, în biserica “Sfânta Sabina” din Roma, făcea mărturisirea de credinţă catolică, argumentând ulterior celor care-l acuzau pentru acest fapt: “Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”. După 50 de ani, la 18 noiembrie 1952, în timp ce mergea în vizită la un bolnav, pe neaşteptate, a fost răpit de oamenii Securităţii şi dus pentru a fi judecat şi condamnat la închisoare. Astfel, el dispărea pentru totdeauna din comunitate cu trupul său fizic firav. Arestarea lui a tulburat mult comunitatea creştină în care, de groaza persecuţiilor, s-a instalat o atmosferă de tăcere pentru mai multe decenii. Însă Monseniorul a continuat să trăiască în inimile credincioşilor şi ale celor care l-au cunoscut şi i-au admirat curajul, tăria credinţei, bunătatea faţă de săraci, înţelepciunea vieţii şi vasta cultură de care dispunea, inclusiv persoana sa care arăta ca un profet din Vechiul Testament.

Monseniorul Ghika spunea deseori celor din închisoare, colegilor săi de suferinţă: “Închisoarea aceasta este sfântă şi noi nici nu bănuim”. Şi aici, până în ultimele zile, cu acelaşi zel neînfricat ce-l caracteriza, şi-a continuat apostolatul. Epuizat de suferinţe, de foame şi de frig, a murit la Jilava în ziua de 17 mai 1954, având conştiinţa împăcată că a făcut tot ce a putut pentru Biserica lui Cristos într-o perioadă tristă pentru ţara sa şi pentru întreaga lume civilizată. Monseniorul a trăit şi a murit ca un sfânt. Toate informaţiile şi mărturiile pe care le avem confirmă ceea ce martorii care mai sunt în viaţă spun despre el. La moartea lui, cei din închisoare au mărturisit: “A murit un sfânt!” Gratiile nu i-au putut îngrădi libertatea, călăii nu i-au înfrânt curajul, ura comunistă nu i-a putut stinge iubirea…, iar toate acestea dovedesc că singura putere a omului este cea a spiritului.

La începutul anului 1957, comuniştii au închis biserica “Sacré Coeur”, iar în perioada care a urmat – ani grei pentru mărturisirea credinţei – frica a marcat profund poporul român. Mijloacele de informare erau foarte reduse, nu mai exista încredere între oameni, nu se ştia când e adevăr sau minciună. Puţini credincioşi, dar cu maximă prudenţă, au avut curajul să vorbească, să se intereseze şi să afle ce s-a întâmplat cu cei care au fost închişi sau ucişi pentru credinţă, pentru adevăr, pentru Biserica lui Cristos. Ca să înţelegem mai bine cele afirmate voi da un scurt exemplu. Când eram student la Institutul Teologic din Iaşi nu aveam cursuri şi nici cărţi religioase. Singura posibilitate era aceea de a le copia unii de la alţii sau de a le dactilografia, însă cu mari riscuri. Circulau printre seminarişti mai multe cărţi religioase traduse în mod clandestin, printre care şi Convertiţii secolului XX. Cartea fiind mare, era mai convenabil să faci nişte notiţe din ea. Citind-o, am observat că lipsea un capitol întreg, cel în care se vorbea de Monseniorul Vladimir Ghika, scris de părintele Petru Gherman. În acel timp ştiam doar atât despre Ghika: era un prinţ român ortodox convertit la catolicism, care avea o moşie la Bozieni, judeţul Neamţ, la aproximativ 18 kilometri de satul meu natal, şi care a murit la Bucureşti, în perioada comunistă, în închisoarea de la Jilava. Întrucât cunoşteam familia Cosmovici din Bucureşti, încă din anul 1980, am auzit câte ceva despre Vladimir Ghika, cel care era considerat un sfânt şi un martir. Până în anul 1990 se vorbea cu frică şi chiar în şoaptă, cu rugămintea să nu spun altora despre cele auzite. Chiar despre Horia Cosmovici, pe care-l cunoşteam de zece ani şi care la instalarea ÎPS dr. Ioan Robu ca episcop de Bucureşti, în ziua de 22 decembrie 1984, a vorbit în numele poporului ca laic, nu ştiam că era preot greco-catolic, hirotonit în anul 1969. Când încercam să aflu câte ceva despre preoţii care au fost închişi sau care au murit fie în închisoare, fie după eliberare, discuţia era evitată şi primeam de cele mai multe ori răspunsul: “Nu este momentul să discutăm despre acestea acum, poate altă dată”. Eram sfătuit să fiu atent cu cine şi ce vorbesc, pentru că era posibil să am greutăţi din partea Securităţii. Ştiam lecţia din timpul anilor de liceu, de la cei din familie şi de la preoţii din sat. Frica de a vorbi a fost învinsă după evenimentele de la sfârşitul lunii decembrie 1989. Adevărul a dobândit libertate.

Spuneam mai înainte că Monseniorul Vladimir Ghika a dispărut doar fizic, el rămânând între noi în mod spiritual, în inimile celor care l-au cunoscut, l-au admirat şi l-au imitat, pentru că aceia care ucid trupul nu pot ucide şi sufletul. De mai mult de 10 ani, Monseniorul Ghika este tot mai cunoscut printre credincioşii de azi. Se constată mereu un interes viu în acest sens. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre persoana şi activitatea sa atât de variată şi de bogată. După 45 de ani de minciună, libertatea a redat dreptul adevărului, care nu doreşte altceva decât să fie cunoscut.

Un prim semn din partea Monseniorului Ghika, atrăgând atenţia credincioşilor, a fost aprobarea primită, după mai multe încercări, de a se celebra Sfânta Liturghie în fiecare zi în biserica ridicată pe locul unde a activat el. Documentul a fost scris în ziua de 18 noiembrie 1991, ziua arestării Monseniorului. Acest fapt ne-a trezit din somnul tăcerii şi al fricii, fiind convinşi că este un semn din partea martirului nostru, Vladimir Ghika.

După înfiinţarea parohiei, au început să se facă pomeniri şi comemorări în fiecare an, atât în ziua morţii Monseniorului – 17 mai, cât şi în cea a arestării lui – 18 noiembrie. Prin predici şi conferinţe, prezentate de martori oculari, de oameni politici şi de intelectuali, printre care erau mulţi îndrumaţi de el, viaţa şi apostolatul Monseniorului au devenit din ce în ce mai cunoscute. La acestea s-au adăugat diferite articole în presă, emisiuni la radio şi televiziune, cărţi publicate, unele scrise chiar de Monseniorul Ghika. Prin rugăciunile credincioşilor şi vizitele la mormântul din Cimitirul “Belu”, unde s-a ridicat de către Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti o cruce proiectată de arhitectul Marcu Anghel, respectul şi admiraţia faţă de acest martir s-au extins. Monseniorul Ghika este tot mai cunoscut în ţară şi în străinătate, chiar şi în afara parohiilor catolice.

Un alt fapt uimitor pentru comunitatea noastră, tot în ziua de 18 noiembrie (1998), a fost sosirea renumitei statui din ipsos, reprezentându-l pe Vladimir Ghika, la biserica unde a slujit în ultimii ani. Să fie doar o întâmplare, o simplă coincidenţă? Monseniorul s-a întors de unde a plecat după 46 ani, fiind vizibil, de data aceasta, prin statuia “Cărturarul” a sculptorului Gheorghe Anghel. Statuia a fost făcută în semn de recunoştinţă pentru ajutorul primit de sculptor de la Monseniorul Ghika în timp ce studia la Paris şi a fost numită astfel deoarece în perioada comunistă nu se putea vorbi de Vladimir Ghika.

Deoarece mulţi credincioşi şi-au exprimat dorinţa de a cunoaşte mai multe din viaţa şi activitatea Monseniorului Ghika, am cules diferite mărturii din care putem să ne facem o imagine mai completă, mai obiectivă şi mai reală despre martirul iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Poate că este târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Vladimir Ghika rămâne pentru toţi un model al apostolatului discret şi rodnic, aşa cum el l-a practicat toată viaţa: peste 20 de ani ca laic consacrat şi 30 de ani ca preot. Aceasta a fost viaţa, activitatea şi moartea Monseniorului Vladimir Ghika, om ales de Dumnezeu ca adevărat apostol al timpurilor noastre.

 

Pr. Matei Boilă (greco-catolic)

Monseniorul Ghika mi-a povestit despre arestarea lui şi încercarea pe care organele de Securitate au făcut-o de a-l implica într-un aşa zis “act de înaltă trădare pentru Vatican”, făcut chipurile de un grup de prelaţi şi preoţi catolici. Pentru a-i smulge mărturisiri în acest sens au folosit împotriva lui o serie de acte de presiune fizică şi morală (printre altele, a fost lovit şi pălmuit). Îmi amintesc că Monseniorul Ghika făcea haz de lipsa totală de simţ psihologic şi de înţelegere a organelor de Securitate, care, pentru a-l determina să mărturisească ceea ce nu era de mărturisit, deoarece nu era nimic adevărat, au folosit următorul mijloc de presiune morală: au înscenat un proces în care Monseniorul Ghika a fost condamnat la moarte, ca apoi să fie scos din celulă, cu tot ceremonialul respectiv şi dus la locul de execuţie. Acolo se organiză o scenetă, care se termina cu legarea la ochi şi cu comanda de împuşcare, urmată de detunături de armă cu gloanţe oarbe. “Îţi dai seama, spunea Monseniorul Ghika, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea”.

Am stat în aceeaşi celulă cu Monseniorul Ghika timp de o lună, după care a fost scos din camerele 9-12 şi dus, probabil, la infirmerie, unde, conform unor informaţii primite ulterior de la alţi deţinuţi, ar fi murit în luna mai 1954, după ce şi-a prezis ziua şi ora morţii. Monseniorul Ghika era foarte slăbit, abia dacă îi mai funcţiona un singur plămân. Vorbea cu mare greutate, hrănindu-se cu şi mai mare greutate, cu o mică parte din mâncarea mizerabilă pe care o primeam şi pe care noi, ceilalţi, o devoram cu plăcere. Ne-am dat seama că mânca din obligaţie. Cu toată starea lui de înaintată slăbiciune fizică, rar mi-a fost să văd pe cineva mai integral dăruit celor din jur. Cu o răbdare şi dragoste îngerească se punea la dispoziţia celor 242 de locuitori ai celulelor. Pe unii îi spovedea, altora le risipea o nedumerire sau îndoială, altora le explica un punct de doctrină creştină, unora le povestea din bogata sa viaţă sau le dădea cine ştie ce informaţie din vasta lui cultură.

N-am cunoscut încă pe nimeni despre care să am în aşa măsură sentimentul că este fericit cu adevărat atunci când se roagă sau meditează. Şi totuşi, niciodată în decursul acelei luni în care am stat împreună, nu l-am surprins refuzând o solicitare din partea cuiva pe motiv de rugăciune sau meditaţie. Şi acolo, cu atâţia oameni, majoritatea tineri, avizi de cuvintele unui om de înţelepciunea şi experienţa Monseniorului Ghika, nu era liber nici cinci minute din zi. Noi începeam să fim îngrijoraţi văzând cât este de slab, bolnav şi vlăguit, dar el nu se oprea din activitate. O făcea cu dragoste şi bucurie, pe care le simţeam ca pe o realitate fizică. Era atâta naturaleţe în comportamentul lui încât eram tentaţi să credem că îi făcea o adevărată plăcere să vorbească cu noi. Nu l-am surprins niciodată plângându-se de oboseală, de frig, de foame sau de mâncarea pe care abia o putea înghiţi. Am întâlnit mulţi oameni în închisoare care s-au resemnat suportând cu bărbăţie şi curaj încercarea prin care treceau, dar numai doi pentru care zidurile închisorii parcă nici nu existau: Monseniorul Ghika şi părintele Iovan de la Vladimireşti.

Nu am avut vreodată nici cel mai mic semn că Monseniorul Ghika suferea din cauza închisorii: era fericit de apostolatul pe care îl făcea şi de nenumăratele prilejuri ce i se ofereau de a-l vesti pe Cristos. Sunt absolut sigur că nici o clipă nu a regretat situaţia în care se afla. Efectiv, pentru el nu exista închisoarea şi nici nu era preocupat în nici un fel de ziua eliberării. Nu participa la discuţii cu caracter politic, nu din tactică sau din prudenţă, ci pur şi simplu pentru că nu-l interesa modul în care se puneau acolo problemele. O singură dată ne-a spus: “Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit într-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: «Mein Kampf» şi «Capitalul lui Marx»?”

(După volumul: Prinţul Vladimir I. Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin,
Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 1995)

 

Pr. Petru Albert (romano-catolic)

L-am cunoscut în haina lui lungă, neagră, preoţească, îmbrăcată peste un trup slăbit de atâta continenţă, adus de spate, ca la o vârstă înaintată. Barba-i albă, bogată, capilatura albă şi bogată îi încadrau faţa-i de fildeş, ce avea nişte ochi scânteietori şi întrebători. Se deplasa cu paşi mărunţi şi iuţi. De la distanţă părea o umbră, era parcă numai duh.

Duiliu Zamfirescu a lăsat scris în “Revista Fundaţiilor Regale”: “Anemicul ăsta de Ghika ne-a compromis cu trecerea lui la religia catolică”. Preotul a fost întrebat: “De ce v-aţi făcut catolic?” Monseniorul Ghika a răspuns: “M-am făcut catolic ca să fiu mai ortodox” (folosea termenul în sens etimologic).

Monseniorul Ghika a fost un scriitor recunoscut de personalităţi ale esteticii literare de la noi. Când profesorul Tudor Vianu a fost întrebat: “Ce puteţi spune despre cartea Monseniorului Ghika «Pensées pour la suite de jours»?”, el a răspuns: “Este una din cărţile mari ale secolului”.

Mai mult, profesorul Alexandru Roseti l-a întrebat într-o zi pe Monsenior: “De ce aţi redactat «cugetările» în limba franceză? De ce n-aţi îmbogăţit limba română?” “Pentru că limba franceză mi-a dat posibilitatea să-mi exprim mai precis ideea”, a răspuns Monseniorul.

Predica deseori la Sfânta Liturghie în Biserica Franceză din Bucureşti. Auditorii relatau: “Cuvintele lui îţi pătrundeau la încheietura sufletului cu trupul şi te transformau”.

Cu ani în urmă convertise la catolicism şi spovedise pe scriitorul Panait Istrati. Ura comunistă l-a ucis, pentru succesul activităţii lui în diferite sectoare ale vieţii pastorale şi culturale. Comunismul ateu ne-a făcut în plus un alt martir Bisericii Catolice, a înălţat la culmea gloriei un prinţ român şi sfânt martir al credinţei spre cinstea neamului şi admiraţia întregii lumi. I-au scris biografia străinii: francezii, italienii etc. Scrierile lui de profundă înţelepciune circulă în lumea întreagă.

 

Pr. Petru Dâncă (romano-catolic)

Mi-a rămas în minte imaginea Monseniorului. Era în preajma Crăciunului. Purta haina preoţească neagră, cu o pelerină largă deasupra. Aştepta într-o staţie de tramvai. Un copil drăguţ se tot învârtea în jurul lui, privindu-l şi iar privindu-l. La un moment dat s-a apropiat de preotul cu barbă, părul alb şi lung, şi a început o discuţie amicală:

– Nu cumva dumneata eşti Moş Crăciun?

– Nu sunt eu Moş Crăciun, dar sunt prieten bun cu el. Ce-ai vrea să-ţi aducă Moş Crăciun?

– Jucării, soldăţei, dulciuri.

Monseniorul şi-a scos un carneţel din buzunar, a notat ce a notat, dar a luat şi adresa casei copilului. În ajunul Crăciunului, cu sacul plin de daruri, a bătut la adresa respectivă. Gazda a deschis uşa şi a rămas surprinsă văzându-l pe preotul cu zâmbetul pe buze. Preotul a întrebat:

– Aici locuieşte prietenul meu?

Gazda a zis:

– Până acum în casa mea n-a intrat preot, totuşi poftiţi, intraţi, luaţi loc!

Monseniorul a intrat, s-a aşezat pe un scaun, şi-a deschis desaga, a chemat lângă el pe copil şi, rând pe rând, i-a oferit darurile aduse. Faţa copilului se făcuse numai zâmbet.

Monseniorul s-a mai întreţinut cu stăpânii casei şi vorba s-a lungit… Rezultatul: familia a declarat că vrea să fie primită în Biserica Catolică şi pe moment, fără formalităţi, a îmbrăţişat religia catolică. Conversaţie infantilă sau serioasă, declaraţie de mărturisire a credinţei?

 

Pr. Petru Gherman

Scurtă biografie

Din palat la altar şi la puşcărie. Prinţul Vladimir Ghika (1873-1954)

 

Un mare senior

Acest fiu de prinţi domnitori ai Moldovei a venit pe lume într-un palat din Constantinopol, la 25 decembrie 1873, în aceeaşi zi în care, într-un staul, se năştea Cristos, înaintea căruia el va renunţa la originile sale princiare pentru a-i urma viaţa, pas cu pas.

În răsunarea evanghelică şi după preamărirea sublimă a imnului “Magnificat”, acest ilustru român, care a voit să ocupe ultimul loc, domneşte astăzi asupra spiritului şi în inimile fraţilor săi persecutaţi, aşa cum va domni mâine, probabil, pe altare, în glorioasa cohortă venită în grabă la chemarea Aceluia care conferă singura regalitate ce nu trece niciodată: cea a sfinţeniei.

Nu era el deja pe calea acestei sfinţenii atunci când scria în culegerea de Gânduri pentru succesiunea zilelor: “Trebuie să vrei să fii un sfânt, nu pentru a-ţi plăcea ţie, ci pentru a-i plăcea lui Dumnezeu”?

Şi cu câtă aleasă sensibilitate sfătuia el: “Cel mai bun mod de a-i sărbători pe sfinţi este să semănăm cu ei. De ce să nu încercăm să trăim ca ei, fie chiar şi numai o zi, în ziua lor, ziua consacrată şi binecuvântată de Biserică, în care ei sunt «de gardă» pentru a ne ajuta?”

 

Ortodox

Viaţa marilor convertiţi oferă în general spectacolul luptelor, al vârtejurilor şi al revărsărilor. Nimic din acestea nu a existat la prinţul Vladimir Ghika. Existenţa sa, până la holocaust, a fost fără viteză într-o unitate suverană, deşi era ţesută cu aspecte dureroase şi sfâşietoare, pe care a ştiut să le ascundă sub o smerită dezinvoltură naturală, continuând în succesiunea zilelor uşoare sau tragice, într-o vibrantă rază a clarităţii divine, o misiune extraordinară devenită încă şi mai minunată prin surprinzătoarele dispoziţii ale Providenţei.

El este pe deplin îndreptăţit – deşi a văzut lumina zilei într-un palat de pe malurile Bosforului, dar avea să se stingă într-o celulă întunecoasă a închisorilor sovietice – să le spună celor pe care îi evangheliza: “Străduiţi-vă să aveţi limpezimea liniştită, egală şi încrezătoare ca a unei lumânări. Imitaţi lumânarea a cărei flacără nu descreşte până când nu este în întregime consumată”.

Vladimir Ghika s-a născut aşadar la 25 decembrie 1873 în Constantinopol, unde tatăl său, generalul Ion Ghika, era reprezentant diplomatic al României. Strămoşii săi au fost multă vreme prinţi domnitori ai provinciei moldovene. El a primit botezul în Biserica Ortodoxă. De foarte tânăr, a fost trimis în Franţa pentru a-şi face studiile la Liceul din Toulouse, iar apoi la Paris, unde a urmat cursurile Şcolii de Ştiinţe Politice.

 

În Biserica Romano-Catolică

Crescut în religia ortodoxă, sufletul lui profund religios şi plin de fervoare nu găsise, în credinţa părinţilor săi, alimentul care să răspundă dorinţelor lui, nici ajutoarele spirituale pe care le dorea. El era, în plus, preocupat de căutarea unităţii creştinilor pe care o poate realiza numai primatul lui Petru. Călăuzit de cardinalul Mathieu, atunci arhiepiscop de Toulouse, Vladimir Ghika a înţeles că această unitate nu era posibilă decât prin reîntoarcerea la Biserica Romano-Catolică.

Şi, pentru a afla lumina deplină şi pacea sufletului, el deveni catolic. După studii strălucite, având deja licenţele în drept şi în filozofie, a obţinut gradul de doctor în teologie şi a dorit să aibă acces la preoţie. Sfântul Părinte papa Pius al X-lea a încercat să-l convingă să renunţe la această idee. În cunoaşterea supranaturală a indivizilor, Pontiful inspirat socotea că Vladimir Ghika trebuia să rămână în lume, unde lucrarea lui, înălţată de prestigiul originilor sale, era capabilă să readucă pe fraţii rătăciţi la Biserica Catolică.

 

Apostol al carităţii

Iluminat de învăţătura sfântului apostol Paul, care dă carităţii întâietatea asupra celorlalte virtuţi, el descoperi că mijlocul cel mai eficace pentru a ajunge la unitatea creştinilor era acela de a-i lumina printr-un orbitor fascicol de iubire frăţească.

Astfel, înainte de toate, în anul 1904, locuind la Salonic, la fratele său, consul general al României, Vladimir se consacră îngrijirii bolnavilor spitalului condus de o admirabilă slujitoare din Congregaţia “Fiicele Sfântului Vincenţiu de Paul”, sora Pucci.

Revenit la Bucureşti, el o cheamă acolo pe sora Pucci pentru a întemeia Casa “Fiicelor Carităţii”, devenită un important centru medical pe şoseaua Jianu şi care va fi ocupată de comunişti când guvernul sovietic a desfiinţat comunitatea şi le-a alungat pe călugăriţe.

Tot în colaborare cu sora Pucci, prinţul Ghika organizează un spital (lazaret) pentru victimele holerei, pe durata campaniei militare din iulie 1913, când bulgarii i-au atacat pe sârbi şi pe greci. Acest spital a fost înfiinţat cu sprijinul prinţesei Maria, devenită regină a României. Regele Carol I, care nu a decernat vreo decoraţie de război în timpul acestei campanii fără luptă, nu a conferit decât o singură decoraţie: lui Vladimir Ghika, pentru serviciile eminente aduse bolnavilor de holeră.

Influenţa prinţului Ghika creştea neîncetat în mediile politice, religioase şi literare ale ţării sale, medii în care era căutat şi stimat datorită marii sale bunătăţi, a umilinţei şi a afectuoasei sale înţelegeri. Într-adevăr, el respecta învăţătura apostolului: a fi “totul pentru toţi”. Primul Război Mondial i-a permis să împartă din belşug iubirea sa fraţilor aflaţi în suferinţă.

 

Preot al lui Isus Cristos

Cu toată această cheltuială a comorilor carităţii sale, Vladimir Ghika se simţea nesatisfăcut de condiţia sa. El aspira să se angajeze mai mult, mai total în slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor săi. Voia să fie preot al lui Isus Cristos.

El nu a uitat, desigur, sfatul pe care i l-a dat papa Pius al X-lea şi pe care el l-a urmat în mod atât de generos, dar simţea clocotind în inima sa, cuprinsă de iubire, proiecte măreţe. În anul 1922, Vladimir revine la Paris, unde fratele său reprezenta acum România. Se reîntoarce acolo îndemnat de afecţiunea sa pentru Franţa, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii şi pe care o consideră ca o a doua patrie.

Vladimir Ghika se stabileşte la Abaţia benedictină “Sfânta Maria” de pe strada Source, în cartierul Auteuil, a cărei linişte corespunde spiritului său meditativ. El va fi oaspetele fiilor sfântului Benedict până în anul 1939, în preajma Celui de-al Doilea Război Mondial.

Între timp, în anul 1923, cu permisiunea specială a papei Pius al XI-lea, la vârsta de 50 de ani, Vladimir Ghika a fost investit cu sacramentul Preoţiei, atât de mult dorit, pentru care era pregătit admirabil printr-o vastă cultură, prin sfinţenia vieţii şi prin nişte daruri excepţionale care scoteau în evidenţă semnul alegerii divine.

El va putea pe drept cuvânt să insereze în ale sale Gânduri pentru succesiunea zilelor acest strigăt al Stăpânului, pe care se pare că l-a auzit şi care va condiţiona toate actele vieţii sale sacerdotale: “O preot al meu, cum vei îndrăzni tu să mă jertfeşti cu adevărat şi în întregime dacă tu nu te-ai sacrificat înainte pe tine însuţi cu adevărat şi în întregime?”

Paginile foarte frumoase ale Liturghiei aproapelui vor începe cu această mărturisire emoţionantă: “Vă puteţi imagina ce am simţit eu când m-am aflat azi dimineaţă, chiar la locul unde Dumnezeu mi-a permis să devin unul din preoţii lui şi unde, datorită celor ce mi s-au acordat aici, tocmai am atins cu mâinile mele Trupul şi Sângele Mântuitorului meu, să amestec elanul tuturor sufletelor voastre şi intenţiile mulţimii voastre cu puterea jertfei lui, în realitatea venirii lui printre noi”.

 

Prietenul nefericiţilor

Pentru a fi mai mult în întregime al lui Dumnezeu şi al săracilor săi, preotul Ghika renunţă la partea sa din patrimoniul familial. “Degajat” de aceste bunuri, el se consacră neobosit unui apostolat care va dobândi puterea miracolelor sale din nimicirea de sine în slujirea tuturor: catolici şi ortodocşi, bogaţi şi săraci, necredincioşi şi hulitori… vor fi prietenii lui.

În această perioadă îşi scrie Gândurile pentru succesiunea zilelor, un fel de testament spiritual care poartă amprenta unei înalte spiritualităţi. Francis Jammes şi Jacques Maritain vor scrie prefeţele. Umblând în vis şi realitate, el merge în căutarea sufletelor celor mai împietrite, a celor mai încercate, a celor mai pline de noroi, a celor mai neliniştite, a celor mai revoltate…

Faţa lui, reflectând distincţia nativă şi o imensă bunătate, era încă mai blândă datorită unei bărbi şi unei aureole de păr alb, ce cădea pe spate. Mersul său, lent dar sigur, umerii uşor curbaţi şi privirea foarte blândă îi dădeau un aspect de om bătrân, cu toate că nu era, dar şi o atrăgătoare impresie de sfinţenie care era pe deplin autentică. Louis Chaigne va spune despre el: “Mi-ar plăcea să mi-l imaginez pe bunul Păstor sub trăsăturile lui. Acest păstor cu sânge regesc, neliniştit din cauza turmelor sale risipite şi îndepărtate, era totdeauna pe drumuri pentru a le vizita şi ajuta”. (La Croix, 23 ianuarie 1955)

Iubirea lui pentru suflete, setea lui de a le redresa şi a le conduce la mântuire, ataşamentul lui de cei nefericiţi sunt atât de intense încât îi vor sugera cea mai sublimă întreprindere temerară. El se pierde în Dumnezeu pentru a nu mai îndeplini decât rolul unui instrument docil în mâinile Creatorului său, justificând în unul din Gândurile sale: “Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii”.

Preotul Vladimir Ghika se va instala curând în cartierul Villejuif, în plină “zonă roşie”, într-o baracă ciudată. Acolo construieşte o capelă comparabilă cu grajdul din Betleem, în care îl pune pe Cristos la îndemâna unei populaţii care avea nevoie să fie evanghelizată, tot atât de mult ca aceia care, la antipozii civilizaţiei, încă nu primiseră luminile Evangheliei.

În cea mai mică parte a acestei barăci de cale ferată, devenită locuinţă regală prin prezenţa divină, o scândură mobilă, fixată pe perete, îi serveşte drept culcuş. Pentru a-şi pregăti subzistenţa sărăcăcioasă are un reşou cu petrol. Îşi va petrece acolo, fără foc, nopţile cele mai friguroase ale iernii şi va mărturisi cu sinceritate: “Cel mai greu este dimineaţa, când trebuie să-mi iau gheaţa de pe gene pentru ca să pot deschide pleoapele…”

Primele contacte aveau să fie apăsătoare, bogate în lovituri aspre, dar influenţa pe care iubirea lui plină de duioşie, blândeţea şi eroismul lui le exercitau asupra inimilor închise, o influenţă devenită mai sensibilă şi mai pătrunzătoare prin surâsul delicios al unei indulgenţe inepuizabile, operează schimbări complete, transformări, metamorfoze ce vor proclama clar atotputernicia harului:“Doamne, dacă îţi cer uneori un semn sensibil al harului tău, nu o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine”.

Binefacerile spirituale şi materiale curg şuvoi peste bieţii refugiaţi armeni, polonezi şi italieni, precum şi peste strângătorii de petice şi “băieţii cei răi”, de care ajunge să se facă iubit. Prinţ care a renunţat la demnităţile umane şi la onoruri, el trăieşte o viaţă mai mult decât mizerabilă, oferind cu bucurie Creatorului rugăciunile, penitenţele şi sacrificiile sale pentru convertirea fraţilor despărţiţi.

 

Monseniorul Ghika

Această capelă, dintre cele mai umile, a devenit un izvor strălucit de binecuvântări. Isus domneşte în ea printre cei ce au fost ai săi. Acest tabernacol, înaintea căruia Vladimir Ghika, preot după voinţa Stăpânului, se nimiceşte pentru ca alţii să renască la viaţă, această saltea de paie, pe care el suferă cu mare bucurie…, toată această bogăţie el trebuie totuşi să o părăsească, într-o puternică durere morală a cărei profunzime numai el o poate sonda. Cardinalul Verdier, arhiepiscopul Parisului, îi încredinţează rectoratul bisericii “Străinilor” de pe strada Sevres. Conducătorul arhidiecezei a evaluat potenţialul subordonatului său şi ceea ce poate aştepta de la resursele lui, în favoarea “dezrădăcinaţilor” de toate rasele, de toate rangurile şi de toate limbile. El ştia că ei vor găsi la acest preot suportul de care au mare nevoie, prietenul şi ghidul aspiraţiilor juste.

Într-o altă răsturnare a valorilor, Vladimir Ghika trebuie în prezent să frecventeze înalta societate, să-i revadă pe cei de care a vrut să fugă, să reînnoade legăturile cu persoanele care l-ar putea ajuta în noua sa misiune: Jacques Maritain, Paul Claudel, François Mauriac, Henry Bordeaux, Francis Jammes, Zeller… Afecţiunea ce i se arată şi admiraţia cu care este înconjurat au drept rezultat, în ciuda hotărârii lui de a trece neobservat, ridicarea lui de către papa Pius al XI-lea la demnitatea de Protonotar Apostolic. Sfântul Părinte ştia că un reflex de violet peste dezastruoasa sutană a apostolului celor aflaţi în mizerie ar contribui la eficacitatea misiunii sale.

Vladimir Ghika a aflat de această înălţare de la fratele său, devenit ministru al Afacerilor Străine din România, căruia papa Pius al XI-lea, în cursul unei audienţe din toamna anului 1931, avusese plăcerea să-i laude activitatea lui de preot.

 

Crainic al cerului

Monseniorul Ghika a îndeplinit apoi diferite misiuni, mai ales în Japonia. În calitate de membru al Comitetelor directoare ia parte la congresele euharistice internaţionale din Buenos-Aires, Manila şi Budapesta.

Între timp, în cursul şederilor sale la Paris, el predică în timpul Postului Mare la Abaţia “Sfânta Maria”, unde este văzut absorbit în rugăciuni lungi, timp de mai multe ore, în faţa altarului Fecioarei Maria sau sub cerul liber, rămânând în adoraţie toată noaptea dintre Joia şi Vinerea Sfântă, conformându-se prin aceasta, după cum spunea el, “obiceiului pur al Orientului”.

În vara anului 1939, se întoarce în România printre cei din familia sa, pe care îi iubeşte cu o tandreţe mărită de iubirea divină. Impresionat de spectacolul mizeriei refugiaţilor polonezi, cu permisiunea cardinalului Suhard, arhiepiscop al Parisului, obţine aprobarea să rămână pe loc pentru a alina, precum odinioară în zona pariziană, mulţimea sufletelor descumpănite, cărora le împarte din belşug atât ajutoare spirituale cât şi materiale.

 

În vijelie

Cel de-al Doilea Război Mondial îi va permite să-şi extindă câmpul de activitate. El îşi înmulţeşte intervenţiile pe lângă marile puteri în favoarea prizonierilor politici şi se ocupă de studenţii catolici, cărora le ţine conferinţe şi exerciţii spirituale la biserica catolică de rit bizantin de pe strada Polonă. Mulţi dintre aceşti studenţi, alungaţi de persecuţia sovietică şi acum exilaţi, îşi amintesc de farmecul deosebit, de înţelegerea delicată a necesităţilor fiecăruia, de blândeţea spirituală cu care erau impregnate aceste convorbiri.

În cartea Gânduri pentru succesiunea zilelor este bine ilustrată iubirea lui faţă de aproapele: “Toţi norii pe care îi întâlneşti de-a lungul zilelor pe drumurile vieţii priveşte-i pentru a le face loc în sufletul tău, cu privirea pe care o avea patriarhul de odinioară pentru oaspete, oaspetele în trecere mereu misterios şi sfânt. În planul divin, nici o întâlnire nu este indiferentă şi tot acolo trebuie practicată această virtute ale cărei ocazii sunt acum perimate, această virtute a ospitalităţii…”

În anul 1944, când Bucureştiul cunoaşte teribilele bombardamente care vor secera mii de victime, preotul Ghika refuză să părăsească oraşul pentru a nu înceta, într-o abnegaţie totală, să acorde cu generozitate reconfortul iubirii lui Cristos celor pe care îi loveşte vitregia. Era în ordinea strictă a planului divin ca o asemenea existenţă să se încheie cu cel mai mare şi cel mai frumos dintre sacrificii, care este acela de a ne da viaţa pentru cei pe care îi iubim.

 

Gânditor

Am împrumutat deja mai multe citate din preţioasa culegere de Gânduri pentru succesiunea zilelor. Monseniorul Vladimir Ghika a scris-o atunci când era în plin apostolat la cei mai umili. Să spicuim, la întâmplare, din această antologie a iubirii.

Mai întâi ideea motrice care nu va înceta să însufleţească întreaga lui activitate sacerdotală: “Cine se despoaie pentru altul se înveşmântează în Cristos”.

Am văzut care era concepţia lui despre preot. Ea îi va inspira îndemnuri emoţionante prin care străbate adierea iubirii supreme:“Dacă tu Îl cauţi pe Dumnezeu o faci pentru că Domnul te-a căutat. Să nu te miri dacă, fiind Dumnezeu, El te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit pe El”.

Pentru a-L găsi pe Dumnezeu “trebuie să vrem să-L căutăm în toate lucrurile. Cel ce nu ştie să-L caute pe Dumnezeu pretutindeni riscă să nu-L recunoască nicăieri…” Şi constatarea completă: “Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, noi suntem cei care-L părăsim pe El”.

Dar… “pentru a începe numai să-L zărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut pe noi din vedere”, deoarece “nu ne putem gândi să voim să-I dăm totul lui Dumnezeu decât după ce am învăţat să nu-I refuzăm nimic”.

Să continuăm această Cântare a Cântărilor Iubirii: “Doamne, dă-le altora ceea ce Tu îmi răpeşti! (…) Fie ca tot ce îmi lipseşte să însemne din partea Ta, o, Dumnezeul meu: «L-am dat unuia dintre fraţii tăi, bucură-te…». (…) Cu cât cineva dăruieşte mai mult din inima sa, cu atât sărăceşte mai puţin. Cu cât cineva se sacrifică mai mult, cu atât se amplifică mai mult. (…) Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau eu, ca să am de unde să dau cu adevărat şi în aşa fel încât să se simtă că Tu eşti Cel ce dă prin mine”.

Cu câte accente preamăreşte umilinţa, pe care a respectat-o cu atâta sfinţenie: “Umilinţa care aşază lucrurile la scara lui Dumnezeu este şi scara care permite urcarea la Dumnezeu”.

La privirea acestei umilinţe, atât de dragă sufletului, izbucneşte măreaţa apostrofare care biciuieşte orgoliul uman: “Vanitatea este cea mai incontestabilă dintre condiţiile persoanei lipsite de nobleţe; nu există nobleţe pe care ea să nu o facă să decadă”. Şi:“Orgoliul cel mai greu de stârpit este cel al oamenilor care cred că nu sunt orgolioşi”.

Apoi, preotul Ghika reaminteşte celor orgolioşi care proclamă public orgoliul ştiinţei lor: “În ştiinţă omul nu face decât să cerşească de la lucruri câteva secrete ale supunerii lor faţă de Dumnezeu…”

În consecinţă: “Există oare, de altfel, lucruri mari şi lucruri mici când facem totul din dragoste de Dumnezeu şi numai pentru El?”Aceasta, într-o jertfă, o rugăciune din toate momentele, căci “o surpriză fericită este aceea de a constata în ce mod prodigios acţiunea de a ne ruga ne învaţă să voim”.

 

Apostolul

Monseniorul Vladimir Ghika dădea cel mai înalt exemplu al virtuţilor la care el îi invita pe ceilalţi cu atâta forţă şi delicateţe. El dobândea curajul acestui exemplu din însuşi izvorul slujirii sale: în celebrarea Sfintei Jertfe, care era pentru el actul unirii complete cu Cristos. El trăia suferinţele, agonia, moartea lui Isus, şi este sigur că ultima sa Liturghie va fi fost ofranda vieţii sale, deoarece dorise martiriul care i-a fost acordat.

Exemplul fiind cea mai puternică predicare, un simplu contact cu Monseniorul Ghika, câteva cuvinte ale lui, erau suficiente pentru a transforma pe cei ce se apropiau de el: indiferenţi sau căldicei, precum şi ocultişti, necredincioşi, păcătoşi înrădăcinaţi în viciu, hulitori etc.

El suferea la spectacolul păcatului făcut cu ştiinţă şi voinţă, justificând gândul lui Pascal: “Isus Cristos va fi în agonie până la sfârşitul timpurilor”. El a plâns de multe ori auzindu-i pe aceia care, la mărturisire, se descărcau de cele mai grele fapte ruşinoase, iar lacrimile pe care le vărsa au contribuit la convertirea multora dintre ei. Pentru a-i readuce pe calea cea dreaptă el folosea mai ales rugăciunea, în care avea încredere nemărginită. Concentrarea sa spirituală era atât de intensă încât, chiar silenţioasă fiind, îmbrăca o eficacitate dominatoare.

Într-o zi în care fusese rugat să predice “o oră sfântă”, a fost avertizat că printre participanţi s-ar afla doi protestanţi, curioşi să îl audă. După ce Monseniorul Ghika a expus Preasfântul Sacrament, s-a întors către auditoriu şi a spus: “Dacă noi credem în realitatea lui Isus Cristos prezent aici şi El este realmente prezent, nu se cuvine să vorbim, ci să tăcem. Voi predica această «oră sfântă» păstrând tăcerea în faţa lui Cristos”. Apoi a îngenuncheat. Cei ce erau la curent cu prezenţa celor doi protestanţi au judecat că este puţin nepotrivit mijlocul folosit pentru a le satisface curiozitatea. Dar atitudinea Monseniorului Ghika fusese atât de elocventă, rugăciunea sa îndelungată venea să dea o asemenea mărturie pentru credinţa sa încât la sfârşitul “orei sfinte” cei doi protestanţi au venit să-i ceară să-i ajute să intre în Biserica Catolică.

Monseniorul Ghika a fost artizanul unor numeroase reîntoarceri la catolicism, obţinute fără nici o pregătire şi aproape întotdeauna în mod surprinzător, prin singura putere a harului pe care rugăciunile şi penitenţele sale îl atrăgeau. Este de netăgăduit că puterea lui se extindea şi la mizeriile fizice şi că el a obţinut unele vindecări de origine supranaturală. Aceste convertiri, în adânca sa umilinţă, el le atribuia unei părticele din coroana de spini a Mântuitorului, închisă într-o cutie de sticlă pe care o avea totdeauna la el.

 

Sub privirea divină

Un necredincios spunea despre parohul din Ars, Ioan Maria Vianney: “L-am văzut pe Dumnezeu într-un om”. Afirmaţia i se aplică şi Monseniorului Ghika, atât de mult trăia el în prezenţa şi din prezenţa lui Dumnezeu. Întreaga lui viaţă nu a fost decât o rugăciune, o invocaţie neîntreruptă care îndemna la rugăciune: atitudinea sa era o rugăciune, privirea sa era o rugăciune, predicarea sa era o rugăciune.

Prezenţa lui Dumnezeu a fost punctul central al spiritualităţii sale. Îl vedea pe Dumnezeu pretutindeni şi în toate. În orice fiinţă umană, oricare ar fi fost ea, el Îl vedea pe Dumnezeu pentru a-L iubi şi a-I sluji. Astfel, a întreprins uneori o călătorie care reprezenta întinderea unui sfert al planetei, pentru a ajunge la un singur suflet a cărui chemare plină de nelinişte o primise.

În ciuda dificultăţilor, adesea extreme, el găsea mereu posibilitatea de a acorda ajutoare spirituale şi materiale celui care le solicita. Este ceea ce a numit, într-o broşură cu pagini puţine dar bogată în inspiraţie – “Liturghia aproapelui”, care nu este altceva decât un imn adresat carităţii: “Dumnezeu este iubire. Acesta este numele lui Dumnezeu faţă de lume, aceasta este forma însăşi a vieţii sale în ceea ce ne priveşte pe noi. Creaturile care voiesc să fie din iubire, pentru a trăi în ea şi pentru a duce în mod eficace în jurul lor un reflex al acestui nume, al acestei lucrări şi al acestei binecuvântate realităţi, trebuie, înainte de toate, să se pătrundă de Dumnezeu. Iar Dumnezeu se învoieşte cu o ciudată intensitate de acţiune, în timp ce noi găsim în ea atât consolare cât şi putere. (…)

A voi să trăim oricât de puţin din caritate înseamnă, fie şi numai la răstimpuri, să atingem în noi înşine, prin harul lui Dumnezeu, substanţa eternităţii noastre. Înseamnă a constata, a găsi, a gusta în sine însuşi ceea ce nu numai că provine direct şi cu siguranţă de la Dumnezeu, dar formează realitatea însăşi a vieţii noastre de totdeauna. În această viaţă, numai actul de caritate îl atinge pe Dumnezeu şi doar el ne pune acolo unde trebuie să rămânem. Tot restul trece şi este făcut pentru a trece. (…)

Dublă şi misterioasă Liturghie: din partea săracului care îl vede venind la el pe Cristos sub speciile fratelui care ajută la nevoie, din partea binefăcătorului care vede cum apare în cel sărac Cristos cel suferind asupra căruia se apleacă. Şi chiar prin aceasta Liturghia este unică, deoarece, dacă gestul este de o parte şi de cealaltă ceea ce trebuie, nu mai există din ambele laturi decât Cristos unit la un loc în două fiinţe, Cristos binefăcătorul venind spre Cristos îndureratul pentru a se reintegra în Cristos cel victorios, glorios şi binefăcător. (…)

Fie ca voi să puteţi îndeplini după pofta inimii acest fel de preoţie regală, fără condiţie, oricărui suflet creştin şi despre care Isus ne spune că va servi ca piatră de încercare pentru a stabili valoarea însăşi a sufletelor noastre în ziua judecăţii. (…)

Fie ca voi, la această judecată şi la judecata mai apropiată de sfârşitul fiecăreia dintre vieţile noastre, să auziţi cum, pentru a încheia această Liturghie, Preotul Veşnic spune sufletului vostru trimis spre Dumnezeu «Ite missa est», la care va veni să facă ecou, împreună cu «Deo gratias» rostit de acest suflet, acel «Deo gratias» recunoscător al tuturor celor pe care îi veţi fi ajutat”.

Această prezenţă perpetuă a lui Dumnezeu era esenţa învăţăturii sale, el o trăia într-un realism extraordinar. De aceea se ridica împotriva celor ce văd în Dumnezeu un “ideal”. Pentru el, Dumnezeu este o realitate primară, esenţială. Toate realităţile există prin Dumnezeu şi nimic nu este mai real decât Dumnezeu: “Trebuie ca iubirea noastră să meargă întotdeauna în sensul preferinţelor, să acorde un loc laicatului, învăţându-l să existe, de-a lungul tuturor evenimentelor, să fie disponibilă pentru a răspunde tuturor chemărilor lui Dumnezeu şi tuturor preferinţelor sale”.

La Abaţia “Sfânta Maria”, Monseniorul Ghika a întreprins întemeierea Ordinului “Sfântul Ioan”, afirmându-se astfel ca precursor al “Căminelor Carităţii”. Acestea au reluat orientarea spirituală de a se consacra unei singure reguli, aceea de a răspunde întotdeauna exigenţelor carităţii.

 

Holocaustul

Suntem în anul 1948, când comuniştii au pus stăpânire pe România şi au instaurat domnia terorii. Încă de la începutul tragediei, Monseniorul Ghika revenise printre fraţii săi ameninţaţi. Regele Mihai, cu tot curajul său tineresc, este constrâns să abdice. El pleacă în exil. Tânărul suveran, care cunoaşte patriotismul şi abnegaţia Monseniorului Ghika, decide să-l ia cu sine, precum şi pe fratele acestuia, fost ministru al Afacerilor Străine, a cărui soţie era doamna de onoare a reginei-mamă.

Monseniorul Ghika a preferat să rămână acolo unde oamenii mureau şi sufereau, unde el prevedea că suferinţa avea să comande sacrificiul total. El cunoştea nenorocirile ce se vor năpusti asupra patriei sale şi înverşunarea pe care uzurpatorii aveau să o desfăşoare pentru a zdrobi sufletele. A avut posibilitatea să părăsească teritoriul României, pentru a ajunge în vestul Europei, unde s-ar fi aflat în siguranţă. La Paris ar fi găsit numeroşi prieteni, admiratori care l-ar fi primit cu bucurie. În această Franţă pe care o iubea ar fi putut să continue să lucreze pentru convertirea ţării sale… Nu a făcut nimic din acestea.

Până în anul 1952 va îndeplini serviciul de preot la Surorile “Sfântului Vincenţiu de Paul”, celebrând fără să se ascundă, în fiecare zi, Sfânta Liturghie. Mai mult, şi-a dedicat timpul îngrijirii bolnavilor, a celor persecutaţi şi nenorociţi. Pe mulţi îi îmbărbăta, îi convertea sau boteza, în ciuda supravegherii stricte şi a controlului miliţienilor comunişti, care îi observau fiecare din gesturi.

“Ce am face noi fără prezenţa Monseniorului Ghika?”, se spunea la tot pasul. Convertirile la catolicism se înmulţeau spre mânia şi exasperarea comuniştilor, aceştia fiind nevoiţi să ia măsuri pentru a pune capăt activităţilor lui. De aceea, a fost întâi pus sub supraveghere la domiciliu, după care i s-a impus un domiciliu forţat. Datorită vârstei înaintate (tocmai împlinise 80 de ani), a fost eliberat.

Avea să fie arestat în urma unui incident pe cât de straniu pe atât de tipic pentru moravurile unui anumit sovietism. Pe stradă, Monseniorul Ghika aştepta să se dea trecere liberă pietonilor. Poliţistul de serviciu, care îi observase oboseala lui, biata sutană tocită, statura încovoiată, barba şi părul lui albe, a oprit automobilele, l-a luat de braţ şi, conducându-l pe trotuarul opus, i-a cerut să-l binecuvânteze. Nu ni s-a spus cât l-a costat pe acest om actul său de curaj. Dar scena nu a trecut neobservată de anumiţi spectatori, însufleţiţi de un altfel de curaj, care s-au grăbit să-l denunţe stăpânilor vremii.

După o sumară judecată odioasă, care îl condamnă la trei de ani de detenţie, Monseniorul Ghika a fost închis în una din cele mai abjecte celule ale fortului din Jilava, unde a avut de suferit maltratările care ţintuiesc la stâlpul infamiei pe cei care le ordonă sau numai le tolerează.

Scadenţa stabilită de Dumnezeu pentru glorificarea slujitorului său era aproape. El, care se născuse într-un palat, va muri curând în celula unei închisori sovietice, ca victimă a unui rafinament de răzbunare, din ură pentru credinţă. Deoarece el voise ca toată viaţa sa de preot să se petreacă în modestie, sfârşitul său va fi ignorat. Vestea morţii sale va ajunge la fraţii şi la prietenii săi, refugiaţi pe pământuri unde încă domneşte respectul demnităţii umane. Dureroasa şi înălţătoarea veste a sfârşitului său sublimat în iubire a fost urmată în Franţa, la Paris, de manifestări puse sub egida reprezentantului Sfântului Scaun şi a arhiepiscopului din Paris. La 21 noiembrie 1954, Misiunea Catolică Română din Paris celebra o Liturghie solemnă în ritul bizantin, prezidată de Excelenţa sa Monseniorul Morella, nunţiu apostolic, în capela Abaţiei “Sfânta Maria”, iar la 27 noiembrie avea loc o seară comemorativă prezidată de Excelenţa sa cardinal Feltin, arhiepiscop de Paris. Aceste manifestări au fost organizate de prietenii şi admiratorii Monseniorului Ghika, arătând astfel respectul şi veneraţia cu care era înconjurat.

 

Strângerea recoltei…

La Villejuif, odinioară sol ostil, pământ al tristeţii apăsătoare, al mizeriei şi al dezordinii, călugărul Ghika s-a luptat cu răul, pas cu pas, pentru a implanta acolo crucea şi a-l semăna cu iubirea divină. Pe amplasamentul acelei barăci de cale ferată, unde apostolul dezmoşteniţilor instalase tronul Regelui Universului, se înalţă astăzi una din noile biserici de la periferia Parisului, parohie numeroasă şi prosperă, a cărei înflorire proclamă că persecuţiile şi sângele martirilor sunt o promisiune veşnică de Înviere şi de viaţă pentru Biserică.

Vladimir Ghika a întrevăzut în mod misterios acest triumf atunci când, din sufletul său fremătând de credinţă şi de iubire, se ridica această rugăciune: “Morţi şi pulberi, binecuvântaţi pe Domnul. Binecuvântează pe Domnul moarte a mea, putreziciunea mea, binecuvântează pe Domnul! Lucruri ce se vor naşte din mine când eu nu voi mai fi din această lume, binecuvântaţi pe Domnul! Tăcere din jurul memoriei mele, binecuvântează şi tu pe Domnul… Suflete al meu, care nu va trebui să mori vreodată, strigă-ţi eternitatea deja începută, binecuvântând, încă din ceasul acesta, pe Domnul!”

 

 

Pr. Tertulian Langa (greco-catolic)

După răpirea Ardealului din 1940, m-am refugiat la Bucureşti, unde l-am întâlnit pe Monseniorul Ghika, o persoană cu totul excepţională, care avea să contribuie decisiv la desăvârşirea mea spirituală. Ducându-mă la el, fericit că obţinusem licenţele în filozofie, filologie şi psihologie, Monseniorul Ghika mi-a spus: “Foarte bine, dar religie când faci?” În naivitatea mea şi în avântul vârstei, i-am răspuns: “Tot timpul fac religie”. A zâmbit cu înţelegere şi m-a sfătuit să aprofundez studiile teologice. Câţiva ani mai târziu, în preajma susţinerii licenţei, l-am vizitat ca să-i cer sfatul, dar el m-a întrerupt zicând: “Când te căsătoreşti?” Mi-a dat timp de gândire până a doua zi, ba chiar mi-a spus în chip providenţial cu cine să mă căsătoresc. Mult mai târziu aveam să înţeleg graba sa. Intuia în chip mistic că voi fi arestat. Şi într-adevăr, la două luni de la căsătorie, urma calvarul anchetei şi al procesului.

Se spun multe despre Monseniorul Ghika. Cum era el în realitate? Era fabulos. Vorbea curent 26 de limbi, printre care şi un dialect din Congo. Avea 6 doctorate, colindase lumea în lung şi-n lat, trăind ca un apostol printre năpăstuiţii sorţii. Din prima clipă când l-am cunoscut, m-au uimit la el inteligenţa şi memoria sa excepţionale. Ţinea minte tot, până în cel mai mic amănunt. M-a uimit, de asemenea, faptul că el nu citea, ci fotografia pagina. Ducându-i lucrarea de licenţă, a răsfoit-o, zăbovind 10-15 secunde la fiecare pagină. M-am gândit că l-am prins într-un moment nepotrivit şi i-am spus că voi reveni într-o altă zi, când are timp. M-a privit mirat şi, înţelegând confuzia creată, mi-a făcut o mică demonstraţie, reproducând pasaje din lucrare, cu rând şi pagină, plus observaţiile sale critice. Ar fi multe de spus despre el, dar, întâi de toate, Monseniorul Ghika era un sfânt şi nu este legendă când se spune că el levita în timpul sfintei liturghii. Odată, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat: “E adevărat că aţi celebrat în stare de levitaţie? Cum faceţi acest lucru?” Smerindu-se, mi-a răspuns: “Foarte simplu. Mă ţin de masă să nu mă ridic prea sus”.

La plecarea Maiestăţii Sale Regele, în ’47, l-am zărit în suita regală. Uimit că nu avea cu sine nici un bagaj, l-am întrebat dacă nu are nevoie de ceva, dar Monseniorul m-a liniştit, spunându-mi că nu va pleca. “Oasele mele vor fi îngropate aici”, mi-a zis. Şi într-adevăr, nu peste mult timp, va fi arestat şi va muri la Jilava.

Multe am învăţat de la el, inclusiv cum să dorm. Monseniorul dormea doar două ore pe zi, spunând că somnul e o chestiune tehnică. Nu contează cât dormi. Important e să o faci intens.

 

 

Yvone Estienne (editoare franceză) – 1963

Într-o zi, după redactarea unei “Note” pentru o lucrare în curs, prinţul Vladimir Ghika, devenit, prin voia lui Dumnezeu, Monseniorul Ghika, preot al Bisericii Catolice, scria unui prieten: “Ochii mei trupeşti nu-i vor vedea pe cei care vor tresări citindu-mă. Cerul făgăduinţei va veni înaintea pământului făgăduinţei şi, pentru un astfel de poem, e mai potrivit ca vocea să iasă dintr-un mormânt – misterul, o autoritate mai tulburătoare a mărturiei…”

Această voce, ieşită dintr-un mormânt, se adresează azi tuturor.